„A te lăsa scris de operă”
* Atitudinea criticului faţă de poezie se cuvine a fi oarecum asemănătoare cu cea a unui pictor, care, aflat în faţa unui nud atracţios, nu se gîndeşte decît să-l picteze.
* Un vis uşor, precum o subliniere a realului.
* “Marile puteri, scria Napoleon, mor de indigestie”. Depinde cu ce le alimentăm…
* Perfecţiunea cuprinde deopotrivă virtualităţile majore ale minorului şi pe cele minore ale majorului.
* O decadenţă mai veche cu un secol decît Socrate tresaltă în decepţia candidă a lui Confucius: “Înainte vreme, oamenii învăţau pentru a se perfecţiona; acum o fac pentru a trece drept învăţaţi”.
* O pereche imbatabilă: modestia prea făţişă şi vanitatea bine disimulată.
* Cele mai bune intenţii pot fi compromise de umoarea ce te împiedică a-ţi reflecta chipul în ele.
* “Unde totul este rău, trebuie să cunoşti partea cea mai rea” (Herbert Bradley). Cu condiţia ca răul să nu fie difuz şi ca, prin urmare, această parte să existe. Ceea ce e deja un bine…
* Prieten e cel ce-ţi oferă seninătatea unui gînd, indiferent de substanţa acelui gînd: o stare de spirit limpede şi loială, prin materia hialină a căreia se străvede Lumea.
* A te lăsa scris de operă, adică plagiat de Înger. Îngerul nu e aici decît sublimul obiectual (un ideal de sublimare a lucrurilor – vezi Pavel I-a Cor. 6,3).
* Un Narcis privind într-o oglindă în care nu vede nimic, în care se admiră ca Nimic.
* A înţelege poezia înseamnă a o traduce din limba sa în aceeaşi limbă.
* “Viciile intră în alcătuirea virtuţilor tot aşa cum otrăvurile intră în compoziţia leacurilor” (La Rochefoucauld). De unde senzaţia de culpabilitate a virtuţilor ce se autoanalizează.
* Sînt scriitori care scriu cu uşurinţa cu care s-ar spăla pe mîini. Şi alţii care scriu cu durerea cu care şi-ar jupui mîinile.
* Subtilitatea tinde a-şi pierde adevărul sau minciuna de la care a pornit, a deveni o calitate neutră, o ingeniozitate pură, amorală ca orice ingeniozitate.
* Candoarea pervertită a proştilor: “ei au pe această lume, afirmă La Bruyère, rolul hărăzit bufonului de la curte; adică sînt oameni lipsiţi de răspundere”. Totuşi, răspunderea prostiei în lume e imensă. Bufoneria e doar estetismul prostiei.
* Am citit un adevăr incontestabil, dar într-un context atît de mediocru, încît e compromis ca o podoabă de bună calitate purtată de către o femeie înveşmîntată fără gust.
* Voinţa se vrea pe sine, zice Schopenhauer. Şi poezia la fel!
* O dimineaţă de mai, cu bolta cerească uşor tulbure la început, apoi de un senin palid, indicibil delicat, avînd nuanţa unei viorele. Intru într-o încăpere cu geamul deschis. Valul de aer proaspăt îmi dă senzaţia că aspir însuşi cerul.
* Lacrimile care diluează o metaforă.
* Poetul care pozează Poeziei, neştiind niciodată dacă stă cum trebuie.