Ora stingerii

Mă uit la mine ca la un televizor
alb-negru.
Văd cum îmi trec oameni prin viaţă,
cum pleacă din mine fără priviri înapoi.
Aşa, dragilor, grăbiţi-vă,
căraţi-vă până la capătul lumii!
Unde mama zmeilor vă duceţi cu toţii
şi cât de departe de inima-aceasta
credeţi c-o s-ajungeţi?
Aveţi grijă să nu vă uitaţi pălăria,
mănuşile, năravurile, umbrela…
şi neapărat puneţi-vă două fulare la gât!
Înfofoliţilor!
Înzorzonaţilor!
Dacă tot plecaţi, plecaţi mai repede,
mai credibil, mai… ireversibil!
Rupeţi mai hotărât cu cleştele înroşit
ceea ce vi se cuvine,
luaţi-vă colţul vostru de inimă!
Închideţi poarta!
Trântiţi-o tare, cu zgomot, cu aplomb.
Dacă tot plecaţi, faceţi-o măcar temeinic şi definitiv,
nu-mi lăsaţi regrete siropoase, doruri, promisiuni
de revedere la sfântu-aşteaptă,
luaţi-vă mărunţişul de viaţă prin buzunare
şi duceţi-vă învârtindu-vă!
Ce-aveţi? De ce şovăiţi?
Hai mai repede, e ora stingerii
sentimentelor second-hand!
Cine are nevoie de jumătăţile voastre de iubire,
de jumătăţile voastre de trădare?
Valea, când zic!
Eu mai rămân în acest noiembrie incomod
să vă număr paşii apăsaţi pe inimă.
Să nu-mi scrieţi!
Toate cuvintele omenirii nu fac nici cât
o singură plecare…