Cunoscut îndeosebi în calitate de evaluator atent şi intransigent al literaturii, Gheorghe Grigurcu este, în egală măsură poet, aşa cum dovedeşte masiva sa antologie în două volume, Nimic n-ar trebui să cadă (vol. I, 670 de pagini şi vol. al II-lea, 590 de pagini!), apărută la Editura Limes din Cluj-Napoca, în 2011, în care sunt cuprinse versuri publicate între 1968 şi 2011 – o viaţă de om! – care atestă rezonanţa autorului la tot ceea ce alcătuieşte lumea cea aievea, şi, mai ales, lumea-nchipuirii, aşa cum le numeşte Eminescu în Memento mori, cele două coordonate ale universului oricărui creator de frumos, ale căror date sunt tezaurizate aici, indiferent de locul pe care le aşază în ierarhia sa axiologică ochiul comun.
Aproape involuntar, când este abordată creaţia artistică a cuiva, consacrat drept critic literar, sunt imediat actualizate în minte consideraţiile lui Titu Maiorescu, din 1886, din studiul Poeţi şi critici, după care Între natura poetului şi natura criticului este o incompatibilitate radicală, şi probabil că aceste cuvinte le-au avut în vedere mulţi dintre cei care au analizat poezia lui Gheorghe Grigurcu, fiindcă problema raportului dintre critica literară şi literatură este îndelung dezbătută, de foarte multă vreme, la noi şi pretutindeni, fără a viza însă – ceea ce ar fi o absurditate – fixarea unor canoane, fiindcă e de la sine înţeles că aceste domenii sunt interdependente. Între critic şi scriitor nu există însă, în ciuda tuturor teoriilor formulate, o incongruenţă: fiecare poate să încalce teritoriul celuilalt, care pare a-i fi interzis, fără a se întâlni acolo cu monştri, totuşi rarisim ambele domenii îi sunt celui care se încumetă să le ia în posesie la fel de la îndemână. Se poate însă aprecia că dacă a pleca dinspre literatură spre critică presupune, într-o oarecare măsură, a fi temerar, fără ca rezultatul să fie, de cele mai multe ori, spectaculos pe noul tărâm, direcţia inversă – dinspre critică spre literatură – pare (cel puţin) mai lejeră, îndeosebi când cunoştinţele teoretice întâlnesc talentul creator.
Gheorghe Grigurcu – Nimic n-ar trebui să cadă
