Mărturisire
 
Nu ştiu de unde ai venit, profesore,
în curtea verde, printre tipsii de căpşuni,
solemn ca un soldat în permisie.
Am încă în nări mirosul frunzelor de dud,
aerul cald şi greu plutind ca o corabie
                                            deasupra pământului.
Nu te-am privit niciodată, profesore,
erai, poate, ulmul cel alb plin de păsări,
cu pleoape nămoloase de somn,
ori râsul ca ploaia cea nouă…
Amintirea unui bărbat apărându-mă de ochiul străin
şi sentimentul romantic că paznicul farului există,
că el simte liniştea care-mi umple mintea,
încremenirea ca din alt timp,
cu flori de august, cu dâre de polen
                            strălucitoare ca praful de scoică.
Dau târcoale acelei zile, profesore,
cu o emoţie trezită de un singur ticăit de ceas,
pândind febril, ca un copil, pulsaţia farului
şi o mare tăcere peste câmpuri…
Ăsta-i locul în care am ajuns, profesore,
călătorind ca o pasăre migratoare pe curenţii tăi calzi…
Sub un cort de batist curg concerte de jazz,
groase ca tristeţea, profesore,
o melodie metalică, arcuită, mirosind a depărtare,
o melodie ca un bătrân cu mâna întinsă,
o valiză deschisă în văzul lumii, mărturisirea,
cu strălucirea şi nebunia ei
şi tot ce trece pe lângă noi, profesore,
fierbinte şi rece, cu aerul cel mai nepăsător,
mărturisirea ca o otravă capabilă să înverzească
                            o zi cu aer tăios şi ciori în copaci.
Şi eu, profesore, lebăda în rochie albă
fâlfâind în bătaia vântului,
spunându-mi singură această poveste…
O muzică de cameră, o fisură, un orgoliu inofensiv,
halucinant ca luminile unei gări…