Între voluptăţile zilei, necontenitul cancan al politichiei şi eboşa poetaştrilor din gangurile literaturii tulbură orice criterii de selecţie corectă a valorilor. Îţi este tot mai greu să reorientezi gusturile în cultura publică, adânc manelizate şi când e vorba de poezie. În vreme ce editurile scot pe banda rulantă a rebutului literar autori cu bani dar fără pic de talent. De altă parte, oblomovismul criticii, sastisită de propriul obiect al muncii, aproape denunţat în favoarea confortului de a rosti truisme sub specia unui violentat, deja, encomion, îngăduie gravele confuzii. În alte coordonate, de pildă, poezia lui Octavian Doclin, de un vizionarism epicureic într-o grădină a deliciilor şi a dezerţiunilor inspiraţiei, ar fi devenit, nu doar dinspre Banat, prilejul unor discursuri despre autori/autorii influenţi care, de la o etapă la alta, revigorează modalităţi şi limbaje lirice, curăţă de citatul aluvionar golful creaţiei unei generaţii.
Poetul este un zeu gospodar, un primenitor compatibil cu nobleţea scrisului autentic, un creator a cărui originalitate a impus de foarte multă vreme un brand pentru literatura provinciei banatice la masa oficială a banchetului literaturii naţionale. Volumul bilingv, Firul cu plumb/The Plummet, cu varianta engleză a Adei D. Cruceanu (Timişoara, Editura Anthropos, 2011, 108 p.) este o carte a trecutului consumat dar nu neapărat o antologie, mai degrabă o recuperare a unor variante dimpreună cu tipărirea unor poeme noi. Cuvântul, la Octavian Doclin, are un statut special, polarizator de sensibilitate deşi poetul nu e un calofil.