Cristian Opriş, un poet care râde cu lacrimi  

Poezia sa pare smulsă unei imense suferinţe, căreia îi livrează sensuri, rosturi şi înţelesuri. Înregistrează cu aparentă detaşare întâmplări cotidiene, sublimând în acestea esenţialul, dincolo de spectacolul repetabil şi adesea derizoriu al existenţei. Mi se pare că autorul, foarte tânăr de altfel, râde cu lacrimi uriaşe de tristeţe înţelegătoare. Înaintează în parcursul său poetic, într-o trăsură trasă de cai fermecaţi, care ucid umbrele cu privirea.
,,Scriu pentru că este cel mai uşor şi, probabil, cel mai frumos lucru pe care pot să-l fac în momentul de faţă” spune sincer, curat, dezarmant de firesc. Probabil, străpunge uneori cu peniţa sa inima lunii şi abia apoi se apucă de scris. Probabil, are un înger pe umărul stâng, în timp ce scrie: ,,eu iubesc cu ochii, cu pieptul, cu mâinile,/ Cu aripile plutirii spre cine-ştie-ce.”
Cristian Emanuel Opriş s-a născut pe 8 martie 1990, în oraşul Sibiu. A absolvit Liceul Teoretic Gustav Gundisch din Cisnădie, iar în prezent este student în anul III la secţia Teatrologie-Management Cultural, din cadrul Facultăţii de Litere şi Arte a Universităţii Lucian Blaga din Sibiu. Grupajul de faţă reprezintă debutul literar al autorului. Ne alăturăm celor care îi doresc ca drumul său în poezie să fie unul sigur şi ascendent. Şi mai ales, să creadă că deja se numeşte, drumul Cristian Opriş.

Clara MĂRGINEANU

Prolog (II)

De la o vreme uit tot,
Poate de-aici şi insomniile repetate.
În-fi-e-ca-re-sea-ră,
Câi-ne-le-mor-ţii-îmi-plân-ge-pe-u-mă-rul-drept
                                     -nu-mai-are-pe-cine-sluji.
Eu îi plâng în dimineţi că n-au înflorit păpădiile
                                      şi cireşii şi merii şi nucul
pe care nu l-am avut niciodat’.
Femeile din viitor îmi scriu pe degete.

„S-aduci o mână de dude!”
A-ici-nu-creş-te-ni-mic-dar-în-cer-căm
În-cer-căm-un-cas-tel-de-ni-sip-cu-ge-mu-le-ţe
                                  -pen-tru-lu-mi-nă.
Nu-i vina nimănui, de când am ochii dezlipiţi,
                                     soarele s-a schimbat
într-un fel de ce-le-lal-te-hai-ne-a-le-lui.
Amin. Clopotele nu mai înseamnă nimic.

Versurile mele nu se rescriu.
Versurile mele nu se citesc decât de trei ori pe zi.

Te uit pe tine.
Vocea, chipul, părul tău, parcă se şterg într-un râs
                                              ce nu-i din astă lume,
Iar-în-mi-ne-ră-mâ-ne-ce-va-a-se-mă-nă-tor
                                              -cu-n-ne-cu-nos-cut.
Mă uit pe mine,
Iar-în-ti-ne-nu-ră-mâ-ne-pro-ba-bil-ni-mic.

N-am s-o cunosc nici pe ea, iubita comună..
Iubita mea şi-a lui A.,
Pe care nu l-am mai scris aşa niciodată.
N-o să-l cunosc nici pe celălalt-eu,
Plin de curaj, plin de forţe ce nu şi-au găsit locul aici,
Plin-de-o-ne-pă-sa-re-ce-te-scoa-te-din-MINŢI!
 
Cu toate că eu iubesc cu ochii, cu pieptul, cu mâinile,
Cu aripile plutirii spre cine-ştie-ce.