S-ar crede că două, cel puţin, sunt motivele cruciale care despart în principiu şi fac incompatibile manifestările celor două personalităţi. Politic, se ştie, Vladimir Streinu a fost membru şi deputat PNŢ. Aceasta formaţiune politică, încă de la înfiinţare, în 1926, prin fuziunea dintre Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu şi Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache a pus serioase probleme bazei de recrutare şi susţinere a Partidului Naţional Democrat înfiinţat şi condus de Nicolae Iorga încă din 1910. După creerea PNŢ, doar în 1931, printr-o elaborioasă campanie de obţinere de sufragii… , Iorga mai reuşeşte să spargă blocada tărăniştilor şi să formeze împreună cu Argetoianu un guvern care l-a avut ca prim-ministru şi ministru al instrucţiunii publice, cultelor şi artelor (18 aprilie 1931 – 5 iunie 1932). Ulterior (şi nu numai) acestui moment, liderii PNŢ (dar şi cei PNL) i-au fost explozivului şi ardentului Nicolae Iorga adversari constanţi şi temuţi. O a doua cauză, poate încă şi mai importantă, care îi situa pe baricade diferite pe Iorga şi Streinu, a constituit-o apartenenţa lor la două şcoli şi curente literare total diferite ca ideologie şi program estetic. Ataşat mişcării literare moderniste, promovată de gruparea de la Sburătorul, constituită în jurul lui E. Lovinescu, Vladimir Streinu a fost împotriva paseismului şi tradiţionalismului idilic pentru care s-a bătut în paginile revistei Sămănătorul Nicolae Iorga în primul deceniu al secolului XX, ideologie de care, în linii mari nu s-a dezis nici mai târziu în revista Neamul românesc în care marele istoric a publicat până la moarte. Situându-se, de altminteri, împotriva oricărei metode scolastice de abordare a literaturii, care după părerea sa avea numai valoarea celui care o practică, Vladimir Streinu avea toate motivele să respingă instinctualismul şi păşunismul literaturii bucolice promovate de cei care credeau că lumea românească se poate sustrage dezvoltării capitaliste.