Surpriza volumului “piatra piatră de e piatră” (Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011), al lui Nicolai Tăicuţu, căci despre surpriză este vorba în ce mă priveşte, stă în jocul insidios, în saltul cu prăjina sau ca la groapa cu nisip, pe care autorul îl practică, antrenat şi dezinvolt, cu mozaicul, cu structura compozită.
Nicolai Tăicuţu te păcăleşte iniţial, te face să crezi că va prinde rădăcini lângă tine cu o scriitură simplă, aidoma refrenului popular. De altfel, însăşi graniţa dintre episoadele lirice este anunţată prin reflexii de doină, corpuri de vers luminoase, care te orientează într-o cu totul altă direcţie decât cea a volumului în întregul lui. Nicolai Tăicuţu încearcă un experiment. Sau pune în scenă un spectacol de-o modernitate greu de asimilat de la prima lectură. Nimic din sugestia de început nu se mai regăseşte în cuprins, poate doar o melancolie profundă, ca o pasăre rănită de moarte, aşa cum mi s-a întâmplat să văd în urmă cu doi ani, la apusul soarelui, pe-o stradă în ruină dintr-un vechi orăşel universitar german. Şi ar mai fi legătura cu vocile pământului şi cu sângele lui, imaginile, respiraţia poemelor, deşi de-o actualitate frapantă, gravitând totuşi în zona dimensiunii verde-maro-auriu-nisip-ploaie-pământ: îmi ascult inima din mers/ în diferite puncte din jurul copacului/ singuratic în câmpie – / când eu/ când el/ inima se comportă ca un ochi/ cu pleoapa lăsată peste frunza lui… (copac în inimă)
Scenele se succed parcă tăiate cu o foarfecă rapidă şi foarte ascuţită, astfel încât nimic să nu se piardă, să nu-şi risipească forma, să nu-şi întineze conturul. O geometrie crescută din corpuri bine proporţionate, o cărămidă fierbinte lângă una bătută de vânt, mereu către versantul de umbră: arvună şi gresie fină; iluzoriu. joc necesar; undeva în spate; stropi de nisip. întocmire; în spirit de glumă iau încă o zi; umbră urcând; în spărtură proaspătă. poemul; trup orb pe calea luminii ş.a.m.d.
Actorii principali ai acestui volum sunt poemele şi nu poetul, cum se întâmplă de obicei. Poetul le slujeşte drept text şi pretext pentru ceea ce vor să facă din trupul lor mirat de-atâta perfecţiune: deseori/ mă trezesc la marginea unui poem/ care mă anunţă: fără supărare prietene/ nu sunt disponibil/ nu-i nimic – îmi spun – voi reveni/ simt că trebuie să revin/ şi las un semn/ un semn de poem… (bunul-simţ al semnului pus cu grijă). Doar când şi când, parcă necăjit de faptul că actorii-personaje i-au luat-o înainte, autorul încearcă să se insinueze şi să le atragă atenţia: constat că distanţa/ de la mână pân’ la gură mi-e în scădere/ privirea de la cap pân’ la picioare mi-e în scădere/ ziua îmi scade/ mi-e ziua în scădere/ mă împuţinez din ce în ce/ îmi strig asta în fiecare dimineaţă/ şi nu mă aud (îmi spun).
Un joc scenic interesant şi un regizor sedus de posibilităţile nelimitate de a monta spectacole cu poeme. De a le costuma după voie şi de a le purta prin epoci ale devenirii lor, gata să dea replica, potrivit contextului. Şi gata să pozeze pentru fotografia ca şi uitată în coşul pieptului.