Poezia lui Ştefan Aug. Doinaş

(urmare din numărul trecut)

SUB ASTRUL VENEREI. Alcătuirea complexă a poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş (în sens de originară arborescenţă psihică, dar şi de ideal liric polimorf) se răsfrînge pe toate planurile ce le abordează. Natură deschisă, anxios-generoasă, poetul e un pluricord, în cîntecul căruia perspectiva cosmică primeşte echivalentul unei extreme varietăţi formale, fiind sugerată prin chiar luxurianţa ce-i îngînă cîmpul de forţă, oglindă-ventuză cu o mare capacitate de absorbţie. În această lume în lume care e viziunea poetică, Erosul apare difuz, asemenea unei clorofile ce dă frăgezime ţesuturilor metaforice. A-l izola nu înseamnă decît a-l izola relativ, concedîndu-i identitatea cu principiul vital, cu acel simbol platonician al avîntului către adevăr, bine şi frumos, cu aura expresiei lui triumfale (chiar dacă purtată prin cenuşile declarative ale combustiei) pentru care optează autorul Omului cu compasul. Dar fără a-l diferenţia în limbaj critic (fără adică a-i extrage structura îngropată în variantele expresive, de orientări derutante şi de intensităţi schimbătoare), oprindu-ne la Erosul în înţeles restrîns, de libido (Erosul inferior, în concepţia lui Platon), nu e posibil a cuprinde unul din aspectele cele mai însemnate ale lirismului în cauză, vibrînd, prin luciditate estetică, sub astrul Venerei ca sub un primordial punct de atracţie. Ceea ce încercăm acum, ţelul nostru fiind doar de a jalona o materie opulentă şi, prin urmare, exegetic provocatoare.
Prima fază în desfăşurarea unei strategii liric-morale, seducătoare, după cum vom vedea, prin intuiţia ansamblului fenomenal treptat îmbrăţişat, o dă tonul „prozaic”, prematura (suntem în 1942) insinuare a dezabuzării, o „denumire” nud dramatică a faptelor, în aerul, cu atenţie stilistică filtrat, al „sincerităţii”. E un soi de proces verbal al mitografului. Observăm o consonanţă, în această direcţie, cu baladele juvenil-sceptice, mat-ironice, ale lui Ioanichie Olteanu. Poetul aflat la început de drum îşi disimulează momentul critic printr-un vag cinism al relatării, de sub care musteşte însă nostalgia unei beatitudini, a unui amor ideal, angelic, dantesc. Conştiinţa modernă introduce cu abilitate conceptul dezolat al „jocului”: