1. Dacă nu aş obosi să prefir în palmă snopul de răchită verde/ vârstele noastre dacă în sfârşit ar deveni surori; dacă aş reuşi cu smaragdele spinilor din ochii cu lumini grele să-mi îndulcesc povârnişul, dacă, încalte, aş mai putea îndura zvonul sfâşietor de aramă învinsă din suflet când mă rogi să-ţi culeg în câmp deschis vlăstarii crescuţi într-o clipă pe umeri, aripile îngerului păzitor ca nişte elitre ridicate asupră-ne; o! dacă nu aş pleca în derivă cu şirurile literelor la celălalt  capăt de lume, o! dacă un nepreţuit noroc m-ar face ţipătul naşterii tale şi dacă fătul care-ţi săgetează vintrele într-un orgasm nebun aş fi chiar eu, o! dacă o sărbătoare ar fi dimineaţa şi o nesfârşită libaţie încredinţarea ta în versul meu, o! Doamne cu adevărat! cu mine ai împărţi bobul de mană/ cu mine ai fi în  tot timpul!
 
2. Doamne, nefiinţa ei nu poate fi decât abstrusul tău crin în totală uitare a-nceputurilor, raza de soare care dă viaţă trunchiului de cremene lustruit de vânturi; tu eşti neprihănirea ei Doamne, şi mângâierea marginii de potecă de unde zâmbeşte câmpia acum; privirea ei eşti tu şi din această mireasmă s-a născut lungul lanţ de celule din care coborâm amândoi să ne înlănţuim la  capătul primejdiei: un istov fericit al duhului tău suntem. Doamne! atât de multe poveşti şi cântece de furtună ştiu despre ea, căci multe dezmierdări şi straturi am găsit între umbrele frunzişului pe care până şi tu le uitaseşi; în ochiul tău adânc stă ea înlăuntrul meu,/ un cuprins ecou al Paradisului. Şerpi de lumină sunt mâinile care te caută, buzele care te ating; în miezul zilei peste boiul ei ai răsturnat toată disperarea valului cotropitor; da, zidurile vor fi în ultimul ceas străpunse, uitată înstrăinarea bărbatului din Insulă.