A plecat dintre noi, pe 5 octombrie, Ion Covaci, poet, prozator şi traducător.
A trăit discret, cel puţin în ultimele două decenii, când l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu el. Nu era un vorbăreţ, cum spunea prozatorul Ioan Groşan: nu a deranjat pe nimeni. A fost, într-adevăr, departe de surlele şi trâmbiţele, de cele mai multe ori false, care încearcă să încununeze pe mai vechii sau pe mai proaspeţii veniţi în literatură. Era de o mare seriozitate, în cele pe care le scria şi le traducea, încât îţi dădeai seama că în faţa ta se află un literat autentic. Îşi recita poemele cu o sensibilitate pe care nu ai fi crezut că o poate ascunde în sufletul său.
În ultimii ani, i-a apărut traducerea romanului Maestrul şi Margareta, de Bulgakov. Îl gratulam când ne mai întâlneam cu: Maestre, ce mai face Margareta? Se bucura. Era firesc să fie aşa, romanul tradus fiind foarte bine primit de presa literară. Mi l-a dăruit şi mie. L-am citit pe nerăsuflate.
A fost colegul şi prietenul care m-a anunţat că sunt şi eu prezent în „Antologia poeziei româneşti de la X la XXL”, semnată de Ion Barbu, în 2003. Uneori, când ne mai întâlneam, mai ales spre toamnă, la U.S. – despre care spunea că este cea mai frumoasă terasă din Bucureşti – îmi recita din poemele sale. Şi începea: „Noaptea, străzile se fac neasemuite femei/ adormite pe pieptul oraşului./ O, numai o femeie sărutată în somn/ se poate întinde voluptos ca o stradă/ părăsită, numai o femeie poate fi atât de pustie”.
Dumnezeu să-l odihnească!