Noua lege a umanităţii

Când timpul se opreşte-n loc de teamă,
Atunci când între noi sudoarea curge
Şi Universu-ncepe a se scurge,  
Încetul cu încetul, şi ne cheamă

La datorie, să-i dăm socoteală,
Că totu-n cer a amorţit, deodată,
Că stelele zâmbesc, ca niciodată,
Ne-nfierbântăm, zburdând în umezeală…

Dar iată, un întreg proces se-arată,
Şi tot ce-i corp ceresc se-nvolburează;
Puterea sfântă a divinităţii

Ne-ncrucişează-n faţa-mpovărată
A unui Dumnezeu umil. Votează:
Iubirea, lege a umanităţii.

Păcatul meu…

Am visul meu, înfăşurat cu scai,
Şi nimeni să mi-l fure, drept nu are,
Doar eu şi Dumnezeu, mereu călare,
Ca doi copii, pe şaptezeci de cai.

Doar El cunoaşte realitatea mea,
Cum am fugit din universul meu,
Cum mi-am format din dragoste un zeu,
Păstrând lumina şi puterea sa.

Privesc în dreapta, e păcatul meu,
Întorc privirea, sufletul mi-e greu,
Privesc în stânga, nu am ce privi,

Revin în forţă, nu am ce dori.
Mi-e greu să ştiu acum ce e mai bine:
Prefer păcatul, nu să uit de mine.

2010-07-18T16:00:00+03:00