Criticul Ladislau Daradici a iniţiat acum câţiva ani un proiect de promovare a scriitorilor reprezentativi de pe meleagurile transilvane. Primul scriitor pe care L.D. îl aşază sub această siglă este poetul Eugen Evu, cunoscut prin lirica sa nonconformistă şi uneori protestatară. Mai precis, criticul Daradici îi dedică lui Eugen Evu un studiu serios – Temele fundamentale ale liricii lui Eugen Evu * – pe care îl editează în acest an la Editura Emia, în condiţii grafice excelente.
Nu voi analiza critica lui Daradici, ci îi voi da cuvântul chiar lui, pentru a-l citi, prin ea, pe Evu:
„Nu m-a preocupat poziţia Artistului în contextul liricii naţionale, ci doar certitudinea că Eugen Evu este şi va rămâne tot ce a dat mai bun vreodată lirica hunedoreană. Pentru că, dacă primari şi prefecţi, senatori şi deputaţi s-au perindat şi se mai perindă prin aceste locuri, condamnaţi fiind însă dintru început la uitare, numele lui Eugen Evu va domina cultura meleagurilor noastre un final şi un început de secol, fiind poate, în acest moment, cel mai cunoscut (cel mai iubit?) pământean al acestor locuri.
Creaţia sa lirică excelează prin puritate şi muzicalitate. Evu când e exultat, când duios, poezia lui fiind, deopotrivă, de smerenie şi de încântare. Suferind pentru propria sa condiţie într-o lume răvăşită, se simte exilat în propria sa ţară, iritat, disperat, înverşunat, în esenţă rămânând însă acelaşi „veşnic adolescent” (p. 112).
„Poezia lui este departe de a fi complexă. Însăşi formaţia sa spirituală nu este câtuşi de puţin sofisticată. Evu e un copil mare; dar oare nu spunea Brâncuşi că suntem morţi în momentul în care încetăm să mai fim copii? În acelaşi timp, el este adeptul unei poezii expresive. Un spirit dinamic, neliniştit şi care nu-şi va găsi/regăsi niciodată tihna. Deşi n-a călătorit de foarte multe ori departe, nu şi-a regăsit încă drumul spre Casă. Sau, cum ar fi spus un alt poet, lungul drum al spaţiului dintre acasă şi „acasă”.
Citindu-i versurile, uneori rămâi cu impresia unei neliniştite grabe. E obsesia omului care se teme că fiecare nouă zi trăită ar putea fi ultima. Poezia pe care o scrie e, de cele mai multe ori, o stenografiere a unei trăiri, uneori poetul nemaigăsind răgazul să revină asupra versurilor sale. Şi chiar revenind, se teme să nu strice „minunea-cea-dintâi”, să nu altereze „ideea”. Există, fireşte, şi lucrări elaborate îndelung în creaţia sa lirică. Însă nu i se potriveşte acest gen de poezie. Arta lui Evu este ardere, pana lui e flacără… Odată ce dogoarea dispare, poetul se înstrăinează de propriile trăiri, refuzând să le mai înţeleagă. E asaltat, pur şi simplu, de altele.” (p. 113).

* Ladislau DARADICI – Teme fundamentale ale liricii lui Eugen Evu, Editura Emia, Deva, 2010