poate crea dependenţă
Exclamaţia e spontană ca un porumbel. Citesc Elegiile negre şi nu mă mai satur. Fiecare pagină se trezeşte ca dimineţile de altădată, cu pieptul gata să sară din aşternut, frecându-se la ochi, ca să poată frumoasa, ea, Poezia, să lăcrimeze în voie. Duioşia mea, când îl citesc pe Radu Cange, este duioşia unei femei-copil, pe care n-au speriat-o niciodată balaurii, numai oamenii obişnuiţi, sărmanii, de-aceea se şi teme puţin de ei. De balauri, niciodată! Niciodată, de creaturile acestea, pe jumătate Radu, pe jumătate Cange, care-şi dosesc moartea în cutele pielii, ca să le ţină răcoare vara, morţi vii, nebuni-sperietori de zăpadă, pe ei îi sperie doar corbii roşii, corbilor nu le scapă nimic…
Elegiile negre, publicate la Editura Tibo din Bucureşti, în 2008, sunt înfăşurate în două pelerine distincte – Poeme în singurătate şi Elegiile negre, 34 de elegii, în care poetul se sinucide aşa cum numai poeţii ştiu s-o facă, ieşind gol în realitate, arătându-şi cu degetul goliciunea, silindu-i pe toţi s-o vadă şi să se vadă şi pe ei, prin ochii lui. Poetul se sinucide în această realitate, în care circulă maşini de lux, încărcate cu carne tânără, ele circulă prin oraşul unde tocmai a răsărit democraţia, de mână cu libertatea. Poetul se sinucide din cauza mamei care află că fiul i-a fost decorat cu un glonte în frunte de un lunetist. Şi se mai sinucide şi pentru că, în acest amurg al zilelor, viaţa îi trece într-o casă străină, bântuită pe deasupra de un strigoi roşu, deghizat în democraţie.
Acesta este Radu Cange, foarte prezent, foarte actual, frumos şi cinic, dar căzând cumva ca o umbră peste actualitate şi chiar peste propria prezenţă palpabilă. O gingăşie de plantă încolţită înfioară materia cuvintelor şi poate că tocmai sugestia asta, care trece dincolo de ce se spune, este cea mai frumoasă elegie: …Nu m-am gândit/ ce am să fac în timpul morţii/ de atâta democraţie şi libertate./ Morţii mele cel mai rău îi pare/ că şi-a pierdut minţile pentru poezie./ De aceea, eternitatea mea o puteţi/ vinde în târg pentru o pâine./Sper să nu vă săturaţi niciodată. (XXXIV – Ultima Elegie -)
În ce priveşte Poeme în singurătate, ele răsună ca toaca, la intervale regulate, marcând, de fiecare dată, o altă răspântie de înţelegere. Balaurul şi-ar dori oare să redevină om? Sau e mai bine aşa, mai aproape de ce îndeobşte naşte temeri şi nu-i la îndemână, e mai bine să împrumuţi, puţin câte puţin, din obiceiurile unui alt fel de a exista, care nu doare la fel de tare, care va sfârşi prin a nu mai durea?
…- Citiţi aceste cuvinte cu litere/ mici sau cu litere mari,/ mi-e totuna. -/ Citiţi în sufletele lor,/ în al meu încă nu puteţi./ Faceţi ceva cu această lume/ însingurată în ceaţă, bântuită/ de corbi negri şi albi,/ dar numai faceţi ceva./ E tot ce vă cer. (E tot ce vă cer)