Dacă nu ar fi fost atât de fundamental implicat în viaţa politică a ţării, unde, după Unirea din 1859, a ocupat funcţiile de prim ministru, ministru de interne şi ministru al afacerilor străine, legislaturi la rând onorând Parlamentul naţiei cu o prestaţie fără egal până astăzi, Mihail Kogălniceanu, ,,omul genial, cel mai mare conducător cultural şi politic pe care l-au avut românii în epoca modernă (Nicolae Iorga)”, ar fi putut deveni, la fel de bine, un mare scriitor şi, poate, primul nostru romancier important. La 21 de ani, scria cu nonşalanţa vârstei şi cu evident talent o vitriolantă satiră despre apucăturile demnitarilor curţii lui Dimitrie Sturza, atitudine de frondă care nu-i va fi trecută cu vederea şi motiv, între altele, al închisorii şi, apoi, al surghiunului la care e condamnat în 1844. Filosofia vistului, la care mă refer,  departe de a confirma renumele de petrecăreţi al moldovenilor, înfierează cu îndreptăţire un obicei devenit viciu al întregii societăţi aşa-zis alese din ţară. Pentru că nu numai la Iaşi, dar şi la Bucureşti, ca şi în capitalele de judeţ, povesteşte şi Conu Alecu, personajul din încercarea de roman cu acelaşi nume a lui Ion Ghica, mesele ,,pentru vist şi preferanţă”, se întindeau de la zece dimineaţa, ,,cu judecătorii, cu ofiţerii, cu vameşu şi cu boierii orăşeni; pe aproape de masă toate mesele se împreunau la stos până ce da bucate. După prânz odihneam, şi seara, în aprinsul lumânărilor, luam iarăşi preferanţa şi vistul până mai târziu. Încheiam lucrările zilei printr-un stos general”.