Mă las ademenit de numele autorilor şi de titlul cărţii şi pornesc într-o călătorie imaginară la Paris. Recunosc că nu prea am a mă lăuda cu multe călătorii, mai ales către mirajul Occidentului şi în companii aşa selecte. Autorii promit multe prin autoritatea lor morală şi mă obligă să fac abstracţie de cacealmalele turistice, chiar şi imaginare, ce ni s-au pus la cale de către diverşi neisprăviţi, după 1989, în special. Vreau şi eu să-l cunosc pe marele Emil Cioran şi pentru asta trebuie să stau pe aproape de prietenii lui. Este foarte cordial, parcă te-ar cunoaşte dintotdeauna, o prezintă prietenilor şi pe Simone Boué, dar aceasta este ocupată, mai mereu, cu bucătăria. Avem ocazia să aflăm şi despre „ospitalitatea mai caldă, mai prevenitoare, mai indiscutabilă – fără a fi abuziv binevoitoare” etc. Aşa descrie Sorin Antohi prima impresie pe care i-o face Emil Cioran. Se vorbeşte „despre toate şi mai nimic”, iar la finalul discuţiei din această primă întâlnire trage concluzia că amfitrionul este „un om agreabil şi autentic, capabil să creeze instantaneu o atmosferă de egalitate, de cordialitate şi colegialitate, dincolo de circumstanţele concrete”.
Hai să zicem că aşa se construieşte o relaţie, o primă impresie la întâlnirea „dintre un geniu şi un om obişnuit”. Vom avea timp să intrăm în universul spiritual al unui filozof şi cu alte ocazii, pentru că şederea confesorului la Paris este de lungă durată. În orice caz, cu Cioran „poţi să râzi foarte mult şi să bârfeşti chiar pe toată lumea (uneori cu afecţiune)”. Discuţia „filologică şi istorică” propusă pentru a doua zi este o amăgire şi trebuie să sperăm că aşteptările noastre vor fi satisfăcute cu alte ocazii. Din această cauză răsfoim cartea, adică o citim mai mult pe diagonală, pentru că alte detalii ne animă pofta de lectură a unei cărţi care promite o incizie relevantă în laboratorul intim de creaţie al lui Emil Cioran. Trebuie să fim însă cinstiţi şi să spunem că autorul (S.A.) este cam zgârcit cu detaliile relevante ale unei astfel de întâlniri. Ne simţim frustraţi tocmai din această cauză. De fapt, acest volum s-a născut pe 4 octombrie 1991, când Sorin Antohi încearcă să îmbuneze relaţiile proaste pe care le avea cu Luca Piţu, propunându-i o vizită la Cioran, după ce fostul său profesor „publicase la începutul verii o carte în care, în stilul său inimitabil” îl „demască” drept „securist, lichea, profitor, oportunist etc”. Tocmai acel moment de criză îi va apropia şi mai mult, Luca Piţu propunându-i să colaboreze la „nişte proiecte intelectuale” şi chiar să-şi spună pe nume. Cartea de faţă include „transcrierea înregistrării a două din cele aproximativ patru ore de conversaţie” între cei trei: Cioran, Luca Piţu şi Sorin Antohi. Dacă până aici am răsfoit cartea fără a afla mare lucru poate, de aici încolo, să găsim ceva mai interesant.
„Miezul cărţii” este tocmai această transcriere, deci recurgem la „ascultare”. Picăm ca musca în lapte „în mijlocul unei discuţii despre Mircea Vulcănescu”. Ce a mai rămas din discuţie nu ne face nicio impresie, nu ne îmbogăţeşte orizontul. Reţinem nişte idei neaprofundate, dintr-o dezbatere care se pierde în detalii inutile: (România)…,,este eşecul permanent, originalitatea eşecului…” , „este ţara eşecului, este geniul eşecului. Totul eşuează”. Suntem lămuriţi, de o referinţă în subsolul paginii, despre una din temele majore ale lui Cioran: eşecul. Sorin Antohi face referinţă şi la „canonul” lui Emil Cioran. De fapt este vorba despre regionalismul canun, echivalentul expresiei a se chinui. Aşa că, dacă v-aţi gândit la canon, v-aţi înşelat. Urmează flecăreli despre Marietta Sadova – a murit, nu a murit, „necrologul l-a scris Paleologu, acum patru sau cinci ani, cel puţin”. De fapt murise în 1981, dar Cioran se gândea la Sorana Ţopa.
Luca Piţu: Sorana Ţopa a murit de mult. Sorin Antohi (către L.P.): Se înşală. Sorana Ţopa e cea care… Nu era Marietta Sadova, era Sorana Ţopa. L.P.: A, vă referiţi la Sorana Ţopa, prietena lui Eliade. Emil Cioran: Da. Am avut o corespondenţă enormă cu ea. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Era o figură… Era arhitectă. Eliade s-a comportat ca un român. (Râsete) etc. Luca Piţu conchide: E tipic românesc, nu?
Suntem copleşiţi de aceste trăsături „tipic româneşti”, dezbătute de cei trei oameni de cultură. Se mai produc multe confuzii în legătură cu femeile care au populat universul filozofilor: Christinel, Nina, Sorana…
Când discuţia „evoluează” către Petre Ţuţea se produce o „pauză tehnică în înregistrare”. Banda reportofonului nu mai reţine nimic din „lumea culturală a anilor ‘80”, dar Sorin Antohi, martor la discuţie, ne relatează că se punea în evidenţă o „scară valorică” la extremităţile căreia se găseau „supravieţuitori ai naţionalismului interbelic, precum Ţuţea” şi „naţional comuniştii, protocronişti”. Continuarea discuţiei, după „pauza tehnică”, mai aduce în prim-plan câteva amănunte despre Ţuţea, dar această înregistrare ar mai face victime din plictiseală dacă şi noi am reproduce discuţiile anoste. Nu pierdem nimic important. În finalul acestei recenzii, ca să îmbogăţim referirile la „Neantul românesc”, reproducem alte câteva replici din înregistrare:
E.C. Când am văzut spectacolul acestor eşecuri succesive, am vrut să scriu o carte cu acest titlu: Neantul românesc. Până la urmă n-am mai făcut-o, pentru că…
L.P.: Aţi greşit…
E.C.: Nu, nu fiindcă erau nişte idei… Pe urmă, să scrii asta în străinătate, înţelegeţi, este prea evident. (Râsete).
S.A.: Da, e adevărat. Doar titlul merită reţinut aici. Neantul românesc.
Aşa credem şi noi.
1 Emil CIORAN, Luca PIŢU, Sorin ANTOHI – Neantul românesc, Editura POLIROM, 2009