În mai, când s-au împlinit 100 de numere de la apariţia „Cafenelei literare”, scriitorul Marin Ioniţă se întreba de ce nu pot publica scriitorii cărţile fără sponsori. Fireşte, venerabilul nu aştepta niciun răspuns şi nici nu-i trecea prin minte să caute cauza.
De atunci mă frământă această idee. Cum e posibil ca opera autorului să ajungă la cititor doar prin medierea sponsorului? Să fie acesta capcana democraţiei noastre autentice, sau incapacitatea breslei scriitoriceşti de a se adapta noilor labirinturi lucrative?
Cauza prostului mers al lucrurilor cred că ar trebui căutată în modul în care însăşi Uniunea Scriitorilor priveşte rezolvarea tipăririi operelor membrilor săi. Fără să fiu un cunoscător avizat, ci doar un spectator al derulării evenimentelor, observ totuşi că USR are propria editură: Cartea Românească.
Trecerea în revistă a situaţiei acesteia demonstrează o lipsă de eficienţă vizibilă şi o implicare timidă şi deficitară în editarea operelor scriitorilor români. Din punctul meu de vedere, editura USR ar fi trebuit să fie cea mai mare editură din România, dotată cu cele mai reprezentative librării. Poate că USR ar fi trebuit să aibă cu fiecare membru al său un contract de exclusivitate în tipărirea operelor, iar lucrările editare să poată fi găsite, cu prioritate, în librăriile USR!