Elegie cu turn
 
Din cupă beau nimicul ce devine nimic
doar visele devin cristale, strălucesc, pentru o altă lume
care se pierde apoi, unde,
şi mâinile caută să prindă,
să aducă în dimineaţa cenuşie o rază,
o scară de lumină, pe care să urc în amiaza mare şi să strig:
am respectat toate legile, de ce mi-aţi luat tinereţea,
unde e nectarul, vinul promis?
Şi apa e sălcie, daţi-mi un turn să văd
ce se ascunde dincolo,
să veghez zi şi noapte, să-l descopăr
pe cel pierdut din mine,
să mă bucur din plin de suferinţă
chiar dacă un curcubeu negru flutură pe cererea mea –
se vede o mână de cenuşă din care crinii cresc deodată
şi trec prin mine, înflorind,
ca printr-un pământ proaspăt.