…şi cuvinte care stârnesc furtună, dacă ar fi să ne deschidem sufletul. Gustul nevoii de a respinge cu orice preţ e mai puternic ca niciodată. Lunecăm, fiecare, pe drumurile noastre întunecate şi despărţite.
Iată-ne libertatea monotonă şi golită de culoare! Iată-ne singuri pe o pajişte vânătă! Mă încăpăţânez să nu văd decât mătasea – singura ancoră – pe când ,,dormitez’’ într-o altfel de lume, analizându-mi melancoliile. Sunt doar un vizitator în prezent, jucând solitaire dincolo de graniţele micilor regimente. O parte din mine astupă şi smoleşte fisurile lemnăriei arcei noastre fragile. Cealaltă parte e conştientă că o fisură e un interludiu spre naufragiu. Timpul lucrează, nu încremeneşte ca o pisică de lut.
Un pas înapoi nu este neapărat un regres. Poate fi un nou punct de pornire. Suntem atât de diferiţi (şi frumoşi) în puţinele noastre momente de linişte şi înţelegere. Larma ne face urâţi şi egali. Sfârşim înghiţiţi de propriul nostru discurs. Efortul de a fi ,,obiectiv’’ nu face decât să scadă temperatura creativităţii, să alunge măştile ficţiunii. Alunecăm, uşor, pe alături de vis. Înainte de a ne cufunda în catran, înainte ca mândria să-şi desfacă aripile, am putea să imaginăm o metaforă a unui nou început. Ar putea fi ianuarie şi o dimineaţă albă cu o cafea amară. Ar putea fi chiar clipa în care am înţelege importanţa acestei dimineţi scânteietoare şi nevoia de autoclarificare. Asta ar însemna o iluzie abia îndrăznită, completată de entuziasmul unei sensibilităţi calme: acceptarea diferenţelor dintre noi, atât de concrete.
Credem că ne este bine numai cu noi înşine. De fapt, ne sperie lichenii cenuşii ai singurătăţii. Mimăm atât de copilăreşte o bucurie nereuşită şi nu înaintăm, măcar cu o jumătate de pas, către celălalt. Nu forţa argumentelor noastre – subiective – echilibrează lumea. Binele şi răul se suprapun, realitatea este întotdeauna ,,cealaltă’’ şi cu atât mai greu de acceptat.
Să aşteptăm ca ianuarie să acopere cu gheaţă neîmplinirile noastre. Noua lor strălucire ne-ar putea micşora izolarea.