Ce rămâne în urma bărcii? O insulă, un copil şi mâna unui bătrân. Acolo mi-l imaginez mereu pe poetul Victor Constantin Măruţoiu (vezi recentul volum Ora soarelui, Editura Limes, Cluj – Napoca, 2008, în ediţie bilingvă – traducere în engleză realizată de Carolina Orăşan), în labirinturi pure, încrustat în coaja unui cocotier, tinzând spre esenţe. În prezentarea sa, poetul Mircea Petean remarcă doza de hieratism şi de esenţializare din poezia lui Victor, considerând-o o „luminoasă zăbavă într-un univers eterat”. Coperta lui Cristian Cheşuţ trimite spre clepsidre solare, celeste.
Imaginile poetice sunt, de fapt, stări de incantaţie, într-un simbolism ce străbate „genunchi însângeraţi”, „albe orhidee”, „verdele de ape”. Visele devin idei, se împletesc cu labirinturi şi alunecă în metamorfoze tacite ale universului planetar. Dacă şoapta e verde, atunci focul e albastru, iar registrul cromatic afectează şi cuvântul, care devine roşu. La Victor Constantin Măruţoiu începe o avalanşă de stări, vorbe, senzaţii. Ceea ce mi se pare important: eu-l poetic – biografic se ascunde, cedând locul cuvenit metafizicului general, pulsional, chiar tenebros, cantonat în „noua hieroglifă a lumii”. I-aş reproşa poetului exact ceea ce ar putea fi şi o calitate: poeziile nu au individualitate, ele curg neostoit în acelaşi poem unic, care irumpe în visuri cu piramide. Poate că era suficient un singur titlu, deoarece fluidizarea frontierei dintre poezii e mai mult decât flagrantă. În sunetul cornului tresar „albastre lanuri de cerbi”. Imaginea are tensiuni lirice şi picturale de excepţie. În licorne de ape – deodată – „meduza unei priviri adulmecă cerul”. Poezia se face cu mâini „îndoite în sânge”. Exact Ars poetica – poezia ce trebuia să expliciteze un crez poetic –  mi se pare încifrată într-un verbiaj contrafăcut. Ciudat mi s-a părut titlul 69, cu conotaţii exterioare poeziei. Poetului îi reuşesc poeziile fără lungimi superflue, din care putem cita Asfinţit :
 
„în spatele umerilor tăi
           se ascunde umbra
unei priviri ce-adapă cerbii
departe se pierde luna/ printre şoapte”.

Adică note clasice, perene, de emoţie lirică, departe de „astroidă”, „egalităţi aritmetice”, „opalescenţa zorilor” (sintagme alongate şi bombastice). Poate că Victor a adunat prea puţine poezii în acest volum, însă ele sunt unitare. În prefaţă, Ioan Chirilă subliniază ideea de „creaţie – descătuşare, creaţie – strigare”. Importantă e căutarea unui fir de nisip, care să declanşeze policromia. Vârtejul sângelui ajunge la rugăciune. Poetul aşteaptă sub poduri neştiute navele abisale, în timp ce îi curg pe umeri sfincşii de ploaie. Un volum remarcabil, care ar fi putut renunţa la unele neîmpliniri, credem noi. Volumul următor trebuie să dea verdictul clar asupra drumului poetic al lui Victor Constantin Măruţoiu.