…în care te simţi vesel şi îndrăzneţ, altele în care eşti strivit de sobrietatea lor, şcoli care te consumă, şcoli prietene, ori prevestitoare de renunţări. Şcoala despre care am să vorbesc ,,locuia” într-o casă boierească, cu încăperi înalte, străluminate de propriul lor soare, o casă care atrăgea atenţia numai acelora care adulmecau, într-un anume fel, aerul de octombrie.
Chiar această ,,delimitare” mă fascina şi mai ales modul miraculos în care zgomotele contemporane nu reuşeau să influenţeze autonomia acelei lumi adăpostite într-un fel de vis: Şcoala Populară de Artă din Piteşti şi tinerii ei profesori de atunci, sculptorul Vasile Rizeanu şi pictorul Ghe. Ion Vrăneanţu. Un perimetru al libertăţii care începea din curte, de lângă raţele de piatră şi sfârşea în spatele umbros al clădirii. Un miros care se simţea încă de la intrare, de pe scară, un miros de toamnă strivită între vitralii plutitoare, de tuburi de uleiuri stoarse până la refuz, de cancelarie veche. Voci limpezi învelite în sfere de sticlă, grupuri de îngeri-dansatori traversând coridoare într-o lumină fantomatică, pianul şi picurii lui succedându-se, Moise încolăcit în zulufii săi de gips şi talentul meu fragil, speriat, supunându-se liniştii ce nu părea a fi a acestei lumi. Peste liniile mele blânde, şovăitoare, veneau curbele groase ale profesorului şi , în mod ciudat, abia atunci se năştea lumina – un soare al serilor de toamnă târzie care mă împăca cu ,,limba’’ aceea frumoasă pe care o înţelegeam atât de greu, de care-mi era frică şi drag deopotrivă. Şi pârjolul emoţiilor alături de colegii mei intraţi în legende, orele rotunjite de linişte, împotriva timpului, băiatul – model cu faţa triunghiulară, tristă şi veselă, mapa de crochiuri, tuşul, peniţa, privirea agăţată de ,,gavroche’’- ul orb în imobilitatea lui şi, peste toate, singurătatea care mă apăra. Chiar… această ,,delimitare’’ care făcea, parcă, să mi se piardă urmele, sporea frumuseţea acelor ore niciodată devenite prea familiare şi care nu mi-au aparţinut până la capăt.
Astăzi scriu poeme şi-mi vin în minte începuturile de octombrie cu fructul lor mirosind a vopsea şi mirarea mea că ochiul din suflet nu a obosit.