Tangenţa la viciu

* Lupta lăuntrică pe care trebuie s-o duci cu excesul de glorie al marilor opere pentru a le regăsi. Înstrăinarea peisajelor lor, înecate de rumoarea exegezei, de foiala umbrelor festive ale vremelniciei.

* Din ce în ce mai mult trecutul contează pentru tine prin faptele neîntîmplate. Măsura sa: neîmplinirea.

* „Trebuie să recunoaştem că în sinea lor nici Cezar şi nici Napoleon nu erau stupizi. Îndrăznesc chiar să afirm: nici măcar Mussolini nu era un stupid. Se prea poate că nici Hitler nu era, cu toate că era posedat de necuratul (…). În tiran se adună întreaga stupiditate a partizanilor lui” (Leonardo Sciascia).

* Scriu, deci exist.

* O mare operă de artă e ca un bolnav contagios. Oare cîţi epigoni îi e dat a molipsi?

* Dacă n-ar manipula abstracţiuni, politica s-ar bloca de imagini, emoţii, năzuinţe, ezitări, amintiri, iubiri şi uri. Inumanitatea sa de mecanism pus în slujba umanităţii.
                        
* De la un punct, memoria devine o probă a caracterului. Reţii ceea ce te poate caracteriza.
                        
* Latenţa de viclenie a oricărei ingeniozităţi.
                        
* Poezia: una din formele de politeţe ale misterului.
                        
* De regulă, cei ce exagerează rolul voinţei sunt marii egoişti.
                        
* Se mărturiseşte cu scopul de-a se adînci, prin chiar actul confesiunii, şi mai mult în păcat. E un exhibiţionist moral.  

* Ironia amară faţă de tot ce ai săvîrşit, nădejdea amară pentru tot ce vei mai săvîrşi.

* Acest iscusit făuritor de abise seamănă cu un arhitect care construieşte locuinţe doar pentru alţii.

* „Un om de talent persecutat e oricînd mai puternic decît cîrmuirea” (Balzac).

* Tangenţa la viciu a renunţării paroxistice. Oare asceza nu e o avariţie pe seama vitalităţii?

* Orice sentiment, un experiment de eternitate.

* Se întîmplă să te epuizezi prin ceea ce consideri că reprezintă esenţa şi să te regenerezi prin ceea ce consideri că reprezintă nesemnificativul.
    
* Duşmanul de căpetenie al minciunii nu e adevărul, fapt static ce poate fi măsluit, răstălmăcit, manipulat, ci inteligenţa, fapt activ, incompatibil în autenticitatea sa cu orice formă de fals.
    
* Jocul are seninătatea riscului asumat al neîmplinirii.

* Forţa minciunii constă în paroxismul său. Forţa adevărului, în discreţia sa. Dar să ne ferească Dumnezeu de minciuna discretă, care copiază tactica adevărului!

* Orice putere autentică e, în acelaşi timp, o cucerire şi un sacrificiu (ultimul prin responsabilităţile şi, implicit, prin riscurile ce şi le asumă). Cu cît e mai mare o putere, cu atît aspectul său sacrificial e mai însemnat. Puterea lui Dumnezeu ar putea fi interpretată ca un sacrificiu maxim.