Dimineţile cu Noica

Mi-ar fi pesemne greu să explic până în ultima fibră de ce mi-am dorit, în anii 80, o întâlnire cu filosoful Noica. Primul motiv trebuie să fi fost Noica însuşi. Îi urmăream cărţile şi articolele, îl comentam cu prietenii. Într-o epocă ce nu oferea deschidere pasiunilor spirituale, pasiuni care trebuiau să fie mai mult pe furiş şi cu gura închisă, Noica era pilda vie a reuşitei. El, care punea cu totul alte probleme gândirii şi într-un alt fel faţă de autorii care scriau în aceeaşi limbă, devenise pentru câţiva (mulţi?) dintre noi un fel de model. Şi de speranţă.  
Citeam, în 1983, Jurnalul de la Păltiniş, cartea prin care Gabriel Liiceanu l-a adus pe Noica în lume; prin care l-a dezvăluit pe filosof în exemplaritatea sa. Înţelegeam astfel că în epoca fricii, a proiectelor ştrangulate şi a idealurilor mai cu seamă cazone, pot exista şi oameni care trăiesc la înălţimea propriului lor gând. De fapt, mi se confirma faptul că pot fi conectat la idee şi că pot intra în dialog; că pot crea chiar şi sub cenzură; că mă pot îmbogăţi chiar în sărăcie, că mă pot elibera chiar şi sub opresiune. Aceasta a fost pilda lui Noica şi a grupului de la Păltiniş, ce a însufleţit cel puţin subterana culturală a urbei noastre Piteşti, care trebuie să fi avut şi altă dimensiune decât lalelele şi fotbalul. Ferit de compromisuri ideatice, Noica a fost fără îndoială un model cultural atât prin operă cât şi prin viaţa sa în elementul culturii.