ALEXANDRA-EMILIA BUCUR

Ultimul haos din noi

Când lucrurile se ridică în sinea lor deasupra noastră, fac la suprafaţă curbe,
Se mişcă precum melcii care-şi fac casă pe unde apucă,
Oamenii încep să se împiedice de cocoaşele lor care cresc până spre etajele superioare.
Unele obiecte îşi ascund capul şi membrele în sufletelor oamenilor,
Materia uneori, ştii, se ascunde pe sub umbre, în percepţii,
Prin manevre te loveşti de colţurile urmelor.
Se deschid mai multe uşi în acelaşi timp şi-ţi iau aerul,
Între fereastra deschisă şi tâmpla mea, e gândul tău rece
Ascuns ca un şarpe de lumină, ochii lui albi se feresc de arsurile zilei,
E ca o râmă care tăiată în zeci de bucăţi devine râmă după râmă
Ca o armată.
Ai vrea să ai câteva cochilii să dispari în tine,
Ferestrele se închid doar când pleoapa noastră atinge tencuiala şi se închid în interior,
Retina se retrage.
Auzi tropotele copiilor din toate camerele copilăriei,
Locul lor de joacă din grădiniţă s-a mutat în casa ta,
Eşti mai tânără,
Dar începi ziua din nou cu gândurile pe dos şi pleoapele trase pe dinăuntru.

Câinii ne urlă la geamuri pe rând ca şi cum tâmplele noastre ar fi pâlnie
Şi primesc orice,
Sunetele încep să se sprijine,
Ne hârşâie creierii,
Suntem ceea ce am vrut să fim, nimic mai mult,
Suntem oameni şi ne place ceea ce suntem.
Trebuie să-ţi iei haine cu o măsură mai mare ca să ai material
Să-ţi desfăşori mişcările, să nu ţi se rupă pielea la cusături
Când te întinzi prea mult după ceva ce nu e în jurul tău
Şi gândul devine lasou, cuprinde realitatea ca un şapre înainte s-o atingi.