Remarcat de Ion Vatamanu la o emisiune radiofonică (1986), Traianus (Traian Vasilcău, născut la 2 aprilie 1969 în Viişoara, Edineţ), poet şi publicist, vădeşte o impresionantă forţă lirică şi pamfletară. Ca dovadă, debutul în trombă (Poemele regretelor târzii, 1995; Risipitorul de iubire, 1995; Un clopot pentru Basarabia, 1996) anunţând o explozie editorială, cu titluri în avalanşă, dintre care mai desprindem câteva: Colindă pentru niciodata mea (2000, o antologie întocmită de Tudor Palladi, din păcate fără o selecţie „dură”), Moartea în premieră (2001, prefaţată de acelaşi Tudor Palladi), Atentat la veşnicie (2006) ş.a. Fostul cenaclist de la „Alexei Mateevici” scrie lejer, cultivă tiparele consacrate şi volutele retorice, se vrea – un însingurat într-o „lume de găşti” – o maşină de scris. Discursul său, fie torenţial-coroziv, tunător, de vibraţie socială, fie îmbibat de o delicateţe uşor vetustă nu se pliază reţetarului epocii (postmoderne). Romanţios, de o ingenuitate credibilă, făcând figura „risipitorului de iubire”, Traianus, suspectat de o posibilă industrializare a lirismului, în pragul crizei de supraproducţie, secretă de fapt poezie, nu texte poetice (precum atâţia confecţioneri de serie). Şi glosând pe portativul „nimicniciilor geniale”, lansează, mereu în alertă, „prăbuşit în flori” (o plachetă din 2000), salve metaforice în exces. Scris de cuvinte „cu o albă tăcere”, poetul trăieşte sinceritatea ca sentinţă (un alt remarcabil titlu).
Se vrea „literă din Dumnezeu”, pendulează între transcendent şi imanent, explorează, cu prolificitate şi dexteritate, un existenţialism suferitor, pliat pe realităţile autohtone (blamate cu incisivitate) şi produce, în consecinţă, recviemuri antume („poeme-n două versuri”). Dincolo de tiparul folclorizant, converteşte în trăire poetică asperităţile cotidianului şi manevrează un larg diapazon liric, topind numeroase influenţe. Chiar dacă poetul este „titularul unei formule unice de transcris cerul” (cum suntem preveniţi), el se încearcă în varii registre, mai puţin atras însă de spectaculozitatea formală. Înfometat de lecturi, fiind labişian („Trăiesc în miezul unui cântec trist”) ori villonesc, mărturisind că „Esenin hohoteşte-n trupul meu”, Traianus scrie – acceptând, sursologic, acest cumul de influenţe – pe evident calc păunescian (v. Eternul adevăr). Astfel de accente se pot lesne depista, îngânând, de pildă, un Cântec suspinat sau inaugurând un Poem, sedus de o „tumultoasă retorică”: „Această ţară nu mai poate plânge / Ea a slăbit şi moare-ntr-un spital / Veniţi să-i dăm sărutul jovial / Că n-are drept la plâns oficial / Şi-n trupu-i mor tramvaiele de sânge”.