Domnul Adrian Dinu Rachieru ne propune un itinerariu sociologic semnalându-ne senzaţiile anormale ale unui organism bolnav. Nu ştim dacă, la finalul experimentului, vom fi în măsură să stabilim chiar noi diagnosticul sau să prescriem tratamentul tămăduitor al societăţii bolnave, dar vrem să credem că vom căpăta imunitate pentru propriul organism social.
Din capul locului constatăm că „asistăm la un totalitarism media, care încurajează subcultura” că, prin acomodarea cu iluminarea falsă a televiziunii, stimulăm „neoanalfabetismul TV”, iar „noua cultură este subjugată ideologiei divertismentului”. Cu alte cuvinte, disconfortul anxietăţii postmoderne nu este o alarmă falsă „în contextul proliferării haotice a comunicării mediatice”. Chiar dacă nu negăm rolul mass-media nu putem să nu observăm că „suprainformarea coexistă cu dezinformarea”, iar odată cu viteza de propagare a fenomenului sporeşte şi tendinţa de creştere a consumului şi a profitului. Încetul cu încetul intrăm în capcana publicităţii stupide care duce la „infantilizarea publicului” prin „şuvoiul de modele şi imagini ghid” transmise prin complicitatea suportului high-tech. Stilul nostru de viaţă lipsit de originalitate, şablonizat, globalizat se extinde spre „cultura consumeristă” transformând totul în bunuri de larg consum. Aşadar „McLumea” reprezintă „standardizarea internaţională a stilurilor de viaţă iar procesul la care asistăm este în esenţă anticultural”.
Analiza peisajului literar dă un răspuns şi anchetelor organizate de diverse reviste literare care au vrut să elucideze fenomenul literar modern. Autorul consideră că ne aflăm într-o confuzie a valorilor unde „critica de cumetrie” (de gaşcă) face ravagii, că există o solidarizare generaţionistă, clasamente zonale, promovarea valorilor de grup. Aderăm la afirmaţia că „spiritul critic literar a amuţit” în timp ce superlativele  sunt în ofensivă iar confuzia pune stăpânire pe fenomenul literar, „cooperativa prestări critice e înfloritoare, „abundă prefeţele comandate, cota literară este umflată nemilos şi nu se mai poate vorbi despre credibilitatea criticii”. Spaţiul nu ne permite să dezvoltăm temele semnalate, dar rămânem seduşi de incisivitatea investigaţiilor asupra criticii infantile, superficiale, asupra „criticii de trust şi a criticului de editură”, a „recenzioarelor publicitare”. Lectura eseurilor despre psihosociologia publicităţii acoperă domenii variate, demne de luat în seamă. Cert este că fenomenul literar-cultural este încă un teren în litigiu pe care îl dispută, desigur, atât cultura cât şi „consumerismul”, prosperitatea devenind „propriul său idol” favorizând creşterea artificială a nevoilor, dar sărăcind viaţa, rămânând ţelul meschin – „dominaţia ideologică”.  
Cercetând, din punctul de vedere al sociologiei, problema Eminescu, Adrian Dinu Rachieru constată că poetul naţional „funcţionează ca un brand”, caracterizat de câteva trăsături: opera excepţională, destinul martiric, investiţia imaginativă, sensibilitatea publică, consensul emoţional, care „i-au statornicit o identitate simbolică, idolatrizantă, pe fundalul fervorii mitogenetice a unei culturi plină de frustrări”. Nici pe departe nu îmbrăţişează prejudecata că „orice a scris Eminescu ar fi inatacabil”, dar, în numele „demitizării” postrevoluţionare, instituirea unei confuzii ar întreţine o periculoasă nivelare, iar demitizarea ar funcţiona ca un nou mit. Criticul român trebuie să reinventeze etalonul Eminescu prin lecturi proaspete, iar controversa pare a fi „cea mai bună naftalină” (Gh. Grigurcu) pentru a-l păstra în actualitate.  
Contestat, „supus tirului de acuze, idolatrizat şi clişeizat, Eminescu se încăpăţânează să rămână o permanenţă” şi este mai mult decât un brand „cu care ne fălim, ori, dimpotrivă, pe care îl contestăm aprig”.
Încheind parcursul sociologic propus de dl. Adrian Dinu Rachieru, rămânem cu sentimentul că „proiectul unei noi civilizaţii (…) se dovedeşte traumatizant”, „civilizaţia surclasează cultura, având în mass-culture un agent de o agresivitate infailibilă”.