(Ultimul interviu filmat, acordat
de academicianul  Romulus Vulcănescu)

Intrarea în casa academicianului Romulus Vulcănescu mi-a fost prilejuită de scriitorul, profesorul, prietenul statornic, Tudor Opriş. Acesta  îi fusese elev, rămăseseră într-o superbă relaţie şi amiciţie literară care, iată, dura de mai bine de cincizeci de ani. Pe mine cifrele astea mă ameţeau pur şi simplu.
Dar fiind o admiratoare a operei etnografice publicate de academician, ideea de a-i lua un interviu mi s-a părut o şansă. Într-un fel, a şi fost. Deşi  faptul că nu am reuşit prea lesne să-l difuzez pe postul de televiziune, mai exact s-au difuzat în timpul vieţii sale doar vreo cinci minute, la o oră total nepotrivită, iar un alt sfert de ceas abia la trei ani după ce el trecuse deja Styxul, mi-a creat o stare frustrantă.
Interviul însă, derulat într-un început de toamnă în casa maestrului, care poartă la intrare o delicată placă de marmură, semn că acolo a trăit cel care a fost talentatul grafician şi scriitorul Mihu Vulcănescu (fiul academicianului, trecut în lumea celor drepţi, nedrept de devreme), filmat la lumina reflectoarelor, în prezenţa oamenilor din echipă, poate plictisiţi, cu gîndul aiurea, uitându-se adeseori pe ceas, uşor exasperaţi că discuţia nu se mai termină odată, a rămas cuminte, înregistrat pe casete, conservând starea din dimineaţa aceea luminoasă.

Care anume era starea? Aş putea s-o definesc uşor printr-o vorbă: seninătate. Maestrul îmi făcea un hatâr. De altfel îi făcea plăcere să fie filmat, o epata uşor pe doamna brunetă care-i ţinea companie, se răsfăţa jucându-se cu câinele şi lansând paradoxuri. Asta e. Îi plăcea să fie paradoxal. Chiar spune la un moment dat într-o parte a discuţiei, mai necoagulată, când încă nu ne găsisem ritmul: ,,fără paradoxuri, nu se poate.’’

Am selectat cîteva părţi din interviu, cu toate că dialogul poartă inevitabil această amprentă a spontanului sau încropitului; e însă ultimul său interviu, opiniile, gândurile, seninătăţile, indiferenţele şi paradoxurile dinaintea marii treceri către dincolo. Iar Romulus Vulcănescu rămâne un moment important al etnologiei româneşti. Suntem viaţă în devenire, suntem realitate şi mit, suntem pulbere mitologică din străfundul istoriei, peste timp. Suntem deopotrivă lemn şi cenuşă, aspiraţie şi zădărnicie sublimă.