Trebuie să recunosc din capul locului că titlul de mai sus nu-mi aparţine. Pe de altă parte, ca să fiu foarte sincer cu cei ce vor citi aceste rânduri, trebuie să mai spun că, dacă nu l-aş fi împrumutat de la alţii, nu ştiu dacă aş fi găsit eu unul mai bun şi mai potrivit.
…Aşadar, suntem prin anii ’67-’68 ai veacului trecut şi mă aflu în compartimentul unui accelerat ce se îndreaptă spre Iaşi. Plin de entuziasmul tinereţii şi „înarmat” cu o delegaţie de la revista „Viaţa studenţească” merg în „oraşul marilor iubiri”, al lui Eminescu şi Creangă, pentru nu ştiu ce reportaj. Din gara Buzău intră în compartiment un tânăr solid şi care, trebuie să recunosc, nu-mi inspiră mai nimic. Numai că după ceva vreme – cum se întâmplă îndeobşte între cei care călătoresc mai multe ore alături – intrăm în vorbă şi aflu că omul nu e altul decât directorul bibliotecii judeţene din Buzău. Când mă recomand şi eu scoate o exclamaţie ca la teatru şi nu-i vine să creadă că se află faţă în faţă cu mine: „Dumneavoastră sunteţi Florentin Popescu? Nu se poate!” „Ba se poate, răspund eu, de ce să nu se poată?!” Nu m-am considerat niciodată o mare personalitate şi astfel de manifestări ale semenilor mei îmi insuflă o stare de stânjeneală. Noul meu tovarăş de călătorie nu este unul oarecare şi de asta mă conving îndată ce începe să-mi vorbească despre viaţa literară a Buzăului, despre scriitorii mai vechi ori mai noi descinşi în cultura română de pe acele meleaguri. Se vede cât de colo că este pasionat şi foarte bine informat. A citit cărţile buzoienilor şi cunoaşte cu de-amănuntul critica pe marginea lor. „E clar, îmi spun, că domnul care s-a urcat în tren în gara Buzău pune suflet şi pasiune în cunoaşterea scriitorilor locali!”