DANSATOAREA  
(un erotoroman)

Cadrilul… ah, ce dans minunat, le spuse deunăzi doamna P. celor trei prietene ale dumisale. Acestea, cum o ştiau ahtiată după dănţuială, ascultară la început fără prea mare interes; le vorbea despre ceva la care ţine mult, nu le surprindea, dar când văzură că nu se mai opreşte din sporovăială, schimbară între ele priviri mirate, iar doamna R. zise:
Da, o fi un dans frumos… dar nu mai e la modă.
Într-adevăr, îşi dă cu părerea şi doamna T., şi încă e foarte vechi.
Trebuie să fie, le ţine isonul şi doamna V., mai bine de o sută de ani de când nu mai e în vogă; rareori, pe ici pe colo de se mai joacă de niscaiva întârziaţi.
Numai că doamna P. nu se lasă descumpănită de ce aude, ba apare chiar intrigată şi le asigură pe cele trei cu multă convingere:
Ce e reuşit nu moare niciodată. Uite, eu, când eram elevă îl jucam cu colegii mei.
Doamna R. aproape că tresări:
Nu mai spune! Dar de unde, mă rog, l-aţi învăţat voi?
Ei, de unde… nu mi-amintesc… poate din vreun film.
Păi în filme vedem lucruri şi de-acum o mie de ani… e musai să le reînviem noi?
Nu doamna P. însă e aceea care să renunţe uşor la ce îi place.