Înainte de a face un excurs sufletesc şi colegial, chiar fratern, voi începe prin a mărturisi că mă consider a fi un cititor pasionat, împătimit, înainte de a fi poet. Cu toate astea nu am devenit un critic autentic, am rămas adeptul lui Seneca, al lui „de gustibus  et coloribus non disputandum!”.
Cu ‘Nalta Domnişoară Cristina mi s-a întâmplat ceva rar. De cum am văzut-o, cred că era prin 1990, am simţit că este locuită de stări poetice speciale, care vor sublima într-o poezie aparte. Nu ţin minte să-i fi citit vre-un poem înainte de apariţia primei sale cărţi – ,,Poema ‘Naltei  Domnişoare”, 2002. Ştiu doar că eram dispus să aştept oricât până la apariţia unei cărţi, că de câte ori o întâlneam  intram într-o misterioasă comuniune poetică, ne-discursivă, trainică şi fragilă deodată, fragilă aidoma prafului ceresc, aşezat pe aripile fluturilor. Intuiam că aşteptarea mea nu va fi în van! Cum intuiam, nu mă întrebaţi, că nu ştiu să potrivesc un răspuns, sunt întâmplări care se desfăşoară după tipicuri necunoscute încă.
În anul 2002 – ciudată simetrie de cifre! – se iveşte  prima carte a Cristinei. Orice încercare a mea de a scrie, fie şi doar o tabletă de suflet, a fost zadarnică. Ceva lăuntric mă încremenea în demersul meu – parcă eram pus în situaţia de a explica un mister, de a trăda o zeitate de cuvinte, de a denunţa o bucurie secretă. O fac, iată, acum, şi nu ştiu dacă voi reuşi să divulg întreagă bucuria mea de cititor împătimit.