Uneori, când mă las furat de amintirile studenţiei şi ale tinereţii mi se face dor de Vasile Blendea, „fotograful Domnilor scriitori”, olteanul acela scund de statură, cu ochi vioi ca de veveriţă, cu un nesfârşit zâmbet în colţul buzelor şi cu o privire în care parcă ai fi citit ca-ntr-o carte: „Ei, ce ştiţi voi, ăştia, de prin alte locuri, ce-nseamnă un gorjean şi mai ales unul care vine din satul lui Brâncuşi?!”
Şi în adevăr, cine îl vedea pentru prima oară şi stătea, tot pentru întâia dată, de vorbă cu el habar n-avea ce comori de umor, de snoave şi de întâmplări care de care mai hazlii ascundea Vasile Blendea. Necum să fi bănuit măcar ce talente ascundea omul scund, modest şi foarte prietenos, căruia în ultimii zece-cincisprezece ani de la sfârşitul veacului trecut şi cei de la începutul celui următor i se dusese buhul de fotograf al scriitorilor, artiştilor şi muzicienilor.
Vasile Blendea venea în Bucureşti din Peştişani, din Hobiţa lui Brâncuşi, şi trecea drept nepot al marelui sculptor care a uimit o lume întreagă cu operele lui.
Nu ştiu cât de mult umor va fi avut autorul „Coloanei fără sfârşit” şi al „Porţii sărutului”, dar „nepotul” lui, excepţionalul artist-fotograf avea în această direcţie resurse de nebănuit: purta cu el o întreagă arhivă de bancuri, de amintiri hazlii, ale lui şi ale altora, şi pe deasupra mai avea şi harul, înzestrarea de a-i putea imita pe unii dintre cei mai cunoscuţi artişti, oameni politici, inşi importanţi ai vremii. Dacă l-ai fi auzit dintr-o cameră vecină ori de după un paravan, fără să-l vezi, ai fi putut jura cu mâna pe inimă că asculţi o imprimare cu Tudor Arghezi, cu G. Călinescu, Toma Caragiu, Dem Rădulescu ori cine ştie ce alt scriitor sau actor. Se înţelege că astfel de „prestaţii”, făcute într-un cadru adecvat (la întruniri şi mese prieteneşti, la manifestări culturale) creau o atmosferă şi o ambianţă în care toată lumea uita pentru o vreme de grijile şi necazurile de până atunci şi se lăsa prinsă în jocul glumei şi al bunei dispoziţii.