Nu mai se văzuseră cam de multişor… ele, prietene bune; altădată se întâlneau atât de des… se căutau, îşi întorceau vizite cu toţi ai lor, soţi şi copii, aceştia ei înşişi apropiaţi între ei; şi acum, iată-le, în sfârşit, trezindu-se faţă-n faţă la un colţ de stradă. O izbucnire de uimire, de bucurie. Se îmbrăţişează, se sărută.
Una dintre femei, brună, grăsuţă şi cam bondoacă, îi spune celeilalte, o roşcată înaltă şi uşor gheboşată: Hai să ne retragem colea, lângă vitrina asta, să nu stânjenim.”
Sticla se soarbe şi răsfrânge pe cele două, cuprinzându-le într-un spor de lumină ce o întrece în strălucire pe cea de afară; le copiază fără greş expresia chipului, mişcările şi cu deosebire culoarea veşmintelor: cum stau alături şi tot gesticulează seamănă cu nişte lalele, una roşie, alta neagră, prinse în curgerea unei adieri schimbătoare, zglobii.
Ei… ia spune-mi, ce mai faceţi voi?… zice bruna. Parcă v-aţi ascuns. Nu vă mai vede omul cu anii.