A murit tata.
Se evaporase neputincios, zvârcolindu-se de colo-colo ca o picătură de apă aruncată pe o tablă încinsă.
Mie îmi ţiuia o ureche. Sunetul mă prinsese de tâmplă izbindu-mă de cer.
Trebuia să sar într-un picior, să îmi scot apa şi gândurile acelea enervate din creier, străduindu-mă să merg drept. Ce-ar zice lumea văzându-mă şui?
Cimitirul era atât de curb, încât linia orizontală a coşciugului părea o instabilă tangentă.
Întors acasă, am început să-mi scot ceara din urechi cu nişte delicate beţişoare chinezeşti. Secretasem o mare cantitate de clei şi mizerii. O scurgere duioasă a inimii. Atenţie, dacă nu eşti atent, poţi pierde totul prin găurile lăsate de felurite neatenţii şi slăbiciuni…

Ştiam de la fizică despre efectul doopler generat de pierderea celui drag. Totul se îndepărtează brusc. (O asemenea schimbare provoacă o cădere bruscă de glicemie, ceea ce poate duce la lipotimie, leşin – auzisem eu că cei duşi pe lumea cealaltă sunt hipotensivi!).
Cauza acestui fenomen era faptul că durerea dispare cu viteză mai mare decât prezentul. Asta făcea ca trupurile noastre spongioase, insuflate de felurite erecţii şi  dorinţi, să pară vii.
În realitate, totul ni se părea. Duioşia cuibărită în inimi, lumina dimineţii, mica zvârcolire de vrăbiuţă a bucuriei….
Şi apoi, cine poate spune că nu se înşeală? Mai ales când  era vorba de o scădere bruscă a tensiunii, de bătrâneţe?