Minuni fără fraţi
(Testvértelen csodák)

Străin m-a născut mama,
ca să fiu vrăjitorul minunilor fără fraţi,
vrăjitorul mulţimii care şi-a pierdut cântecul.

La vârsta noastră pieritoare,
unde vinul se preface-n sânge beat,
păianjenii poartă chip de om.

În tufişul bătrân de trandafir,
unde odată mai fâlfâia flacăra,
purpura întârziată a bobocilor,

spuneţi-mi, mai merită oare aici
să mă asemăn pe mine însumi
cu voi, fraţii mei,

dragi sperietori de ciori, oameni-cozi de mătură?
Cruci în privirile crescute de tunete,
păduri de snopi arzând în asfinţit!

În existenţa mea ruptă tremură viaţa.
Cum vă privesc, peisajul nu mă mai înduioşează,
lumina greoaie cade pe sechele.

În gura flămândă a fricilor voastre
rânjesc oasele de câine ale fidelităţii aruncate,
până când bâlbâitul din mine vomită cuvinte.