Bolţi albastre

Am încercat să intru în lumea ta
Întâi vânjos, pătrunzător, ca un pumn de cristale
Îngheţate de ploaie într-un oftat etern.
Dar m-ai împrăştiat înapoi în cer, vânătaie pe ochii tăi.
Apoi încet, cu vicleşug,
Subtil fior imperceptibil suflat de vânt,
M-am strecurat fără cuvânt.
Nu mi-ai simţit nici adierea frunzelor,
Nici foşnetul crengilor şi nici parfumul florilor.
Am oftat şi am aşteptat….
M-ai căutat în locaşul meu opac, dar nu m-ai găsit.
Vezi tu, lumina nu pătrunde
printre bolţile gemene albastre.
Acolo stau rădăcinile ude ale unei nimfe căzute,
Acolo stau vorbele goale
Şi metaforele împletite cu lumina uitată de un soare
De mai demult.
Nu mă recunoşti căci sunt prea în adâncul tău
Pentru a-mi fi văzut vreodată lumina lunii.