„Luceafărul”, revista care, alături de „România literară”, este socotită de criticul Dan Cristea revista-fanion din epoca trecută, şi-a aniversat marţi, 27 mai, în Sala oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, semicentenarul. Ocazie rară pentru scriitorii maturi de a-şi strânge mâinile şi de a-şi povesti tinereţile literare de sub luceafăr.
Au vorbit, printre alţii, Gabriel Dimisianu, Constantin Stan, Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Ioana Ieronim, Bogdan Ghiu, Ion Cucu, Horia Gârbea, Dan Cristea.

Constantin Stan: „Propun o rubrică de evocare
a scriitorilor dispăruţi”
 
După contabilizarea împlinirilor revistei şi a pomenirii câtorva dintre scriitorii dispăruţi în ultima vreme, a lui Dan Cristea, prozatorul Constantin Stan, „luceferist din ‘72”, a remarcat că “în ciuda sutelor de scriitori care au publicat aici, foarte puţini sunt prezenţi… Nu sunt nici vechii redactori, dintre cei care mai trăiesc, fireşte. Propun o rubrică de evocare a scriitorilor dispăruţi, căzuţi acum într-un con de umbră”, a mai spus prozatorul. Noi am observat că la aniversarea revistei tinerilor, nu au participat decât trei tineri. În rest, cu toţii aveam parul alb…

Nicolae Prelipceanu: „Aberantul protocronism
a fost găzduit chiar de «Luceafărul»”

Aniversările noastre sunt în ultima vreme mai mult nişte comemorări. Nu voi ţine un discurs negru, dar va trebui să amintesc perioada neagră a „Luceafărului”, când coada Securităţii se băgase de-a binelea aici.  
De la „Luceafărul” au plecat cele două grupuri de scriitori care i-au cerut lui Ceauşescu să desfiinţeze Uniunea Scriitorilor.
Tot în „Luceafărul” apăreau “divulgările” semnate de Artur Silvestri la adresa lui Virgil Ierunca, Monica Lovinescu şi atâţia alţii.
Mulţi scriitori au fost daţi afară din redacţie, pentru că revista era manipulată de Securitate.
Aberantul protocronism a fost găzduit chiar de “Luceafărul”.
De fapt, “Luceafărul” a fost soră bună cu “Săptămâna” lui Eugen Barbu, care făcea jocul Securităţii. Ne amintim de Eugen Barbu, care fiind judecat pentru plagiat (tot) în această sală, ne ameninţa, arătându-ne geanta lui neagră: “Vă am aici pe toţi!”

Gabriel Dimisianu: «Luceafărul» a promovat cultul lui Ceauşescu
“Cea mai bună perioadă a revistei a fost aceea a lui Bănulescu. După asta a urmat epoca nefastă, când revista a pactizat cu «Săptămâna» lui Eugen Barbu, promovând cultul lui Ceauşescu”.

Memoria neagră a „Luceafărului”
şi biografia literară…

De obicei, la aniversare, revistele nu îşi recunosc decât meritele, uitând că au contribuit, fiecare după propriile puteri, la cultul lui Ceauşescu, la “formarea omului nou” sau la propagarea tezelor P.C.R. Uitând că i-au plătit pe scriitori tocmai pentru omagierea epocii socialiste şi că ei au acceptat oferta. Uitând că unii dintre ei s-au îndatorat Partidului şi Securităţii, iar că alţii au suferit din cauza cooperativei Urechea şi timpanul – povestea lui Ion Cucu, fotograful scriitorilor, care a fost la un pas de racolare, este pilduitoare în acest sens.
Nu i se pot nega „Luceafărului” împlinirile indiscutabile, scriitorii pe care i-a debutat şi literatura de calitate dintr-o anume perioadă de relaxare politică;  dar nici nu i se pot uita regretabilele cedări în faţa politicii P.C.R.
Ar mai trebui spus că jocul politicii de partid a fost făcut chiar de scriitori, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni! Şi pentru oarece avantaje, fireşte. În numărul aniversar al revistei, Gabriel Dimisianu recunoaşte că, după „epoca” Bănulescu, „«Luceafărul» va fi condus (…) de activişti politici, strict controlaţi de partid, pretinşi scriitori, care fac din revistă un oficios al protocronismului agresiv, aşa cum se ştie”. Corect. Dar scriitorii adevăraţi ce au făcut? Au tăcut? Au protestat? Au colaborat?

Amintirea acestor stări de lucruri la aniversarea revistei este un semn de sănătate culturală. Credem chiar că editarea unei biografii a revistei i-ar face bine; şi ar pune în umbră acel „Scurt istoric” pe care l-am găsit cu toţii în mapa aniversară; un istoric ce ne comunică doar jumătatea de lapte şi miere a literaturii care s-a produs aici. Un istoric ce ne face să credem că „Luceafărul” a existat dincolo de epoca totalitară, de mizeriile ei şi de jenantele şi umilitoarele cedări ale revistei.
Fireşte, după 1990 revista se întoarce la literatură. Contribuie la aceasta cele două echipe redacţionale – prima acum trecută, a lui Laurenţiu Ulici (director) şi Marius Tupan (redactor-şef), iar a doua în plină desfăşurare a lui Dan Cristea (director) şi Horia Gârbea (redactor-şef). De deschiderea prezentei redacţii rămâne să ne convingem singuri.
La mulţi ani!