Ca toate genurile literare şi ca toate categoriile ficţiunii, şi ideea de teatru a suferit marcante modificări genezice, în lunga perioadă poststructuralistă şi posttextualistă, în care doar reluările în spiritul avangardei au făcut  notă specifică.
Intrarea în societatea cibernetică şi în civilizaţia electronică a exacerbat modificările semnificante produse de structuralism, după care nu există decât distincţiile categoriale şi nu genurile ca atom: dacă nu există poezie, ci poeticitate, nu există proză ci narativitate, în mod firesc nu va exista teatru, ci teatralitate, distincţie care poate există în toate genurile; fiecare din aceste esenţe conceptuale există şi se manifestă  şi în afara domeniului respectiv: poeticitatea în roman, epicitatea în teatru sau – şi să exemplificăm chiar – teatralitatea în poezie (aceasta este marea modificare postmodernistă a poeziei lui Marin Sorescu, odată cu ciclul La Lilieci).
Dacă anul acesta ar exista data de 29 februarie, poate l-am fi comemorat şi pe Marin Sorescu, astăzi, poate cel mai cunoscut scriitor român în străinătate – la concurenţă cu Tristan Tzara –, poet, prozator, dramaturg, critic literar, traducător, în fine, un creator multiscriptural, cu rezonanţe universaliste, perfect individualizat în toate domeniile printr-o imaginaţie mitizantă şi trăirea planetară a civilizaţiei spirituale.
Începând cu perioada de maturitate a scriitorului Marin Sorescu, poezia şi dramaturgia devin două unităţi tipologice aproape concurenţiale, două vase invers comunicante, două talgere ale aceleiaşi balanţe: cu cât poezia epicizantă şi de sentenţiozitate morală conturează mai apăsat şi mai apăsat un teritoriu tradiţional al habitudinilor şi inerţiilor milenare ale unei comunităţi mitologice (ciclul La Lilieci), cu atât dramaturgia se eterează, se abstractizează, devine o mitologie generală, o esenţializare, o deschidere spre universalitatea umană şi abstracţia morală în care singurele repere referenţiale rămân Biblia şi opera lui Shakespeare. Elementele de specific românesc se abstractizează şi ele, potenţând arhetipurile de sorginte naţională şi, în fond, nu mai contează decât ortodoxia – o dimensiune subterană dar foarte relevantă pentru Marin Sorescu, deloc evidenţiată în comentariile critice – şi personalitatea lui Vlad Ţepeş Dracula, un centru – şi cultural – al Evului Mediu Românesc.