Confesiuni către Virgil

Sunt  întâmplări la care nu doreşti să revii, sunt imagini care te-au marcat profund şi pe care ai vrea să le scoţi din cipul vieţii tale, pentru ca el, cipul, să se deruleze cumva doar în părţile lui luminoase. La scadenţă, constaţi că umbra e mai puternică şi întunericul umple, cu bâzâitul lui de proiector uzat, derularea imaginilor.
Mi s-a propus, sunt îndemnat insistent să scriu despre cotloanele umbrei, cotloane unde întunericul se lăfăie în toată splendoarea.
Am fost tineri, suficient de tineri, dar nu voi dezvolta subiectul pe tema „orizonturilor închise” sau pe cea a „aripilor frînte” în blamatul sistem comunist. Pietrele de moară au scrâşnit destul şi vor mai scrâşni, condamnând mai mult sau mai puţin adevărat acele vremuri sub care încă mulţi dintre noi ne-ascundem.
Confratele Virgil Diaconu m-a întrebat, poate retoric în gândul lui: „Bătrâne, ţi-e frică? Încă îţi mai e frică?”. Răspunsul, căci eu aş vrea un răspuns, urmează să mi-l dau acum mie însumi, în măsura în care voi reuşi!