La fel ca majoritatea scriitorilor autentici, nici M.S. n-a fost întotdeauna înţeles de cei care i s-au nimerit prin preajmă. Sau, dacă vreţi, de contemporani. Şi nu cred că de vină ar fi, neapărat, anume sensuri ascunse încifrate în literatura sa, o anume filozofie inaccesibilă gândirii comune sau limbajul mult prea pretenţios şi rafinat care îl intimidează şi, în cele din urmă, îl oboseşte într-atât pe acelaşi cititor indolent, încât el nu mai reuşeşte (şi nici nu vrea!) să înainteze măcar cu un milimetru dincolo de sensul propriu al cuvintelor. Am două motive când fac această afirmaţie. În primul rând pentru că M.S. are un stil foarte simplu, fluent, de o limpezime care, pe mine, unul, m-a încântat întotdeauna. Arta povestirilor lui stă mai mult în construcţie, mai precis în poantele, în finalurile surprinzătoare ce intrigă, trimite brusc până şi cea mai banală întâmplare în zona ideatică a marii literaturi. Iar cel de-al doilea motiv, principalul, e că prea puţini dintre numiţii contemporani s-au obosit să-i citească scrierile, cei câţiva binevoitori arareori au depăşit o frază sau o pagină, aşa că n-au avut cum să afle ce gândea, în definitiv, acest concetăţean al lor.