Aici, în Chulilla, ninge o dată la treizeci de ani! Astăzi ninge! Obloanele trase s-au retras ca la un semn, toate, ca nişte ochi ce s-au deschis dintr-o dată spre lume! Acuma ştiu cu certitudine că dincolo de ele, în casele risipite pe stânci, cu palmierii ţâşnind verzi, ca nişte arteziene, e viaţă!
Ninsoarea a venit dintr-o dată, cu fulgi mari şi deşi peste livada de migdali înfloriţi! Era un amestec de alb şi prospeţime încât nu mai ştiam prea bine dacă migdalii îşi scutură florile spre cer, ca într-o atracţie universală nefirească, sau cerul îşi scutură pernele albe, rupte, peste câmpuri! Aşa de mari erau fulgii! Eram în livadă când se întâmpla această confuzie celestă, cu braţele larg deschise ca pentru o îmbrăţişare fără sfărşit, cu capul lăsat mult pe spate şi cu ochii închişi, îmbrăţişând ninsoarea şi florile! Nu mă puteam dezmetici! Probabil că nici nu voiam! Nu se întâmplă prea des să fii atât de fericit şi atât de confuz în acelaşi timp! Si am început să mă învârtesc cu braţele deschise printre fulgii mari albi, printre florile albe, până ce am ameţit şi am căzut! Am rămas acolo pe zăpadă şi flori, de ce să mă ridic? Dar ochii i-am deschis, nu ştiu de ce, cu frică! Nici măcar căderea bruscă-certă nu m-a putut salva! Încă ningea, încă se scuturau migdalii!
Am închis ochii, ce era să fac?! Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut să văd acest fenomen haotic şi inedit, repet, nu-pentru-că-nu-aş-fi-vrut-să-văd-cu-ochii-mei ce se întâmplă, ci pentru că nu mai puteam!
Începuse să se facă frig! Devenisem un om de zăpadă orizontal sau un copac cu flori răstignit! „Nu se poate gândi decât orizontal. Este aproape imposibil să percepi eternitatea în poziţia verticală.” „Cioran spunea? Da, Cioran!” Si am auzit, acum nu mai încăpea nici o îndoială, cum cineva bătea un cui într-un perete. Atunci am deschis ochii din nou, trebuia să văd! Nu departe, erau o casă şi o uşă! Lângă uşă un om, nu prea nins, stătea în picioare pe o masă de lemn, cam şubredă, după felul în care i se mişcau picioarele – la masă mă refeream! Şi omul avea în mână un ciocan cu care bătea liniştit un cui, deasupra uşii. De cui, a agăţat un carton mare, vizibil, chiar şi din poziţia indecisă în care mă aflam eu. „Se vende”. Apoi, a coborât de pe masă, a deschis uşa, a tras masa după el, pentru că se vede că era prea grea, era de lemn masiv, chiar dacă avea picioarele şubrede şi s-a uitat în livadă spre mine, cu mâna pusă streaşină în dreptul ochilor: se ferea şi el cum putea de acea confuzie albă care izbucnise ca un vulcan în ziua aceea de început de iarnă sau sfârşit de primăvară, că şi anotimpurile se cam confundă între ele!  S-a uitat spre mine, cu mâna pusă streaşină şi s-a cam mirat! A dat din umeri, l-am văzut, pentru că mă ridicasem şi eu, din politeţe, în capul oaselor, eram pe proprietatea lui, şi a scuturat din cap, deşi nu era nins! Apoi a tras uşa după el, cu zgomot şi a încuiat-o bine.
Pe cartonul agăţat în cui, desupra uşii, care se mişca uşor la adierea ninsorii sau la căderea florilor, totul depinde de punctul de vedere în care te afli, scria negru pe alb că e de vânzare; casa… Livada cu migdalii scuturându-se a ninsoare spre cer, deja nu mai putea fi vândută, nu mai era a lui, era cert!
Şi asta se întâmplă rar, o dată la treizeci de ani!