Cer neconvenţional
Se strecoară uşor şi cald şi se lipeşte de mine. Fără mâini împletite, fără obraji atinşi, fără sărutări prelungi, ameţitoare, prevestitoare de poveşti. Se lipeşte de mine şi atât. Îi simt respiraţia fierbinte, curioasă, priveşte cerul cu ochii ei mari şi nu tresare deloc. Formăm un întreg. Ştii, e ca atunci când simţi că ea trăieşte câteva secunde doar pentru tine, pentru noi. Înţeleg că se destramă din aluatul de gânduri, dorinţe, speranţe şi se reface apoi la loc din petice, din firimituri ce par la prima vedere imposibil de unit şi lucrul ăsta îl face doar pentru noi. E ceea ce se cheamă încredere în sine, în ea, în mine, ori cheful de viaţă, de joacă ori mai ştiu eu ce minune a vieţii, poate o bătaie în plus a inimii, poate chiar acea bătaie dăruită din suflet pentru o singură, unică şi fermecată clipă.
Ce trebuie să fac? Ce trebuie să scot din mine pentru ca ea să simtă că trăiesc secundele astea doar pentru noi? Timpul, care de fapt nici nu există fizic dar se formează din nimicuri, dispare pur şi simplu, apoi chiar mă rătăcesc, pierd din mine bucăţi de eu, mă risipesc într-un aer neconvenţional, creeat doar în imaginaţia mea, pentru ca apoi să mă dăruiesc fără cuvinte, fără gesturi. Şi cum se face că prin această pierdere de mine regăsesc omul ascuns, înfierat de condiţii străine în mijlocul unui eu aparent uitat. Uite cum în aceste câteva secunde, în loc să pierd, câştig enorm! Cum să-ţi răspund iubito la întrebare? Nu pot, pentru că vezi, mă simt prea fericit acum, în supunerea vie şi necondiţionată, fără arme defensive, fără bagaje.
Ceva se întâmplă, intuiţia femnină tresare şi recompune sufletele la fel ca înainte, poate că asta înseamnă să fii femeie. Văd cum se retrage încet, nu mai priveşte cerul, nu mai stă lipită de mine şi nici nu-i mai simt răsuflarea fierbinte. Îmi zâmbeşte, mă sărută în grabă şi mă întreabă din gesturi cunoscute când pornim iarăşi la drum? Nu înţelege sau poate înţelege mai mult decât îmi pot eu închipui că nu am chef să mă mişc. Nu vreau să merg mai departe, dorinţa mea este să-mi las sufletul aşa, destrămat, liber, bucăţi de mine risipite în cerul acesta neconvenţional, imposibil de uitat.
Se strecoară uşor şi cald şi se lipeşte de mine. Fără mâini împletite, fără obraji atinşi, fără sărutări prelungi, ameţitoare, prevestitoare de poveşti. Se lipeşte de mine şi atât. Îi simt respiraţia fierbinte, curioasă, priveşte cerul cu ochii ei mari şi nu tresare deloc. Formăm un întreg. Ştii, e ca atunci când simţi că ea trăieşte câteva secunde doar pentru tine, pentru noi. Înţeleg că se destramă din aluatul de gânduri, dorinţe, speranţe şi se reface apoi la loc din petice, din firimituri ce par la prima vedere imposibil de unit şi lucrul ăsta îl face doar pentru noi. E ceea ce se cheamă încredere în sine, în ea, în mine, ori cheful de viaţă, de joacă ori mai ştiu eu ce minune a vieţii, poate o bătaie în plus a inimii, poate chiar acea bătaie dăruită din suflet pentru o singură, unică şi fermecată clipă.
Ce trebuie să fac? Ce trebuie să scot din mine pentru ca ea să simtă că trăiesc secundele astea doar pentru noi? Timpul, care de fapt nici nu există fizic dar se formează din nimicuri, dispare pur şi simplu, apoi chiar mă rătăcesc, pierd din mine bucăţi de eu, mă risipesc într-un aer neconvenţional, creeat doar în imaginaţia mea, pentru ca apoi să mă dăruiesc fără cuvinte, fără gesturi. Şi cum se face că prin această pierdere de mine regăsesc omul ascuns, înfierat de condiţii străine în mijlocul unui eu aparent uitat. Uite cum în aceste câteva secunde, în loc să pierd, câştig enorm! Cum să-ţi răspund iubito la întrebare? Nu pot, pentru că vezi, mă simt prea fericit acum, în supunerea vie şi necondiţionată, fără arme defensive, fără bagaje.
Ceva se întâmplă, intuiţia femnină tresare şi recompune sufletele la fel ca înainte, poate că asta înseamnă să fii femeie. Văd cum se retrage încet, nu mai priveşte cerul, nu mai stă lipită de mine şi nici nu-i mai simt răsuflarea fierbinte. Îmi zâmbeşte, mă sărută în grabă şi mă întreabă din gesturi cunoscute când pornim iarăşi la drum? Nu înţelege sau poate înţelege mai mult decât îmi pot eu închipui că nu am chef să mă mişc. Nu vreau să merg mai departe, dorinţa mea este să-mi las sufletul aşa, destrămat, liber, bucăţi de mine risipite în cerul acesta neconvenţional, imposibil de uitat.