(La Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare critică a operei eminesciene, ediţia a XXVI-a, Secţiunea Manuscrise, Botoşani, iunie 2007, revista Cafeneaua literara a acordat premiul poetului LUIGI BAMBULEA, ale carui versuri le publicam mai jos. – V.D.)

Imn

între de departe şi de aproape
figurile noastre se-nzeiau
cu încetinitorul

ca un menhir de demult
piatra cea din capul unghiului
aşteaptă-nvierea

Venus cea cu glezna subţire
cu mâini de frumuseţe şi de umbră
– un simbol care-naintea lumii era Duh:
Ierusalimiteanca!: a plânge şi a veni
/ alfa beta gama delta /

Axion esti!

Iota adorabilul

    (lui Vişniec)

Între orizontul meu şi orizontul ei
soarele îşi scălda (fenomenal)
în marea de-atunci
trupul lui adorabil.

Loxias, Loxias,
– pe-altar îţi cresc iepuri
– mira-m-aş de greci şi de zei;
între umerii noştri chei – orizontul
şi soarele ei /
în rugăciune mă-nzeiesc ca o mască.

Unghia aceea – ia-o şi tu şi dă-i să pască;
mâna aceea  – ia-o şi tu şi dă-i să tacă;
durerea aceea – ia-o şi tu
şi las-o să vomite /

cădere sfioasă de capre –
ploaia aceea-n copite
şi-alergarea mea de nebun în picioarele lumii orbite.

Îndepărtarea, îndepărtarea cu soare
şi bătaia cu aripa lor –
setea de-a mă aduce cuminte la capăt
de lume şi zbor

trecându-mi o frunză în batere
pe moartea mea cam abruptă /
de-a iubind-o pe Albă ca Zăpada
devenită de-o vreme o ciută.

Istoria căderii

De-o parte a pălmii
 – naivitatea ei înghiţea lacrimi/
(“Taci, proasto!”)/
– inima ei se strivea cuminte pe pietre
şi lacrima risipea în cădere
urma degetelor grase.

Îngerul îşi voma aripa la piciorul
pe care cad fulgere.
Pietá – întoarsă pe dos – şi vara
îşi schimbă pătratul.
Aripa mai dete un zbor – căderea păsării în cer
cum obrazul pe care palma stângă
a  mizeriei
îşi urlă ultimul nume.

Cânt  12

Ca-ntr-o-mbrăţişare continuă
ochii noştri se priveau cu onestitatea
pe care
patul ăsta dintre două nopţi a suspendat-o
în câteva clipe.

Între mine şi tine se cască de mult
un spaţiu amorf şi-un timp amorf
şi-o privire amorfă
pe care unii le numesc îndepărtare
(lasă-mă să zic singurătate,
aşa cum te-am cunoscut
când mă priveai ca pe un sfânt,
aşa cum erai când în jur
nu mai era nimic
– ca o simplă şi tristă singurătate).

Fii împăcată, femeie, la ora asta
nici lui Dumnezeu
nu-i mai pasă de chipul nostru destrămat de plăcere.

Cu o inimă-n cer şi cu alta-n pământ
eu trec peretele de-aici între noi
şi te rog să nu plângi,
să-ţi lipeşti palmele de tristeţea mea
şi să primeşti lumina pe care-azi-noapte
am uitat-o în haine.