Motto: „Pe drumul de costişă ce duce la Vaslui” venea cultura nimănui.

Unul dintre clişeele ce au bântuit opinia colectivă autohtonă postrevoluţionară se referă la iremediabila (spun unii sociologi pesimişti) alergie a tinerilor la cultură. Că de! imberbul român strănută la polenul rimelor şi îi apar bube la dramatizările după Dinu Săraru. Am fost, pe rând şi la grămadă, catalogaţi ca inculţi, flegmatici, infantili, exhibiţionişti, insurgenţi, internetoţi (Luca Piţu), neserioşi, mcdonaldizaţi, manelizaţi, becalizaţi, vadimizaţi, tanacizaţi, cristiantheodorescizaţi, monamuscalizaţi, mirceaiorgulizaţi etc. Nimeni, dar nimeni, nu s-a gândit că refuzul tinerilor are şi o explicaţie, de negăsit în DEX-uri şi DOOM-uri. Dar cine să caute. La o adică, de ce atâta efort? Pentru ce atâta bătaie de cap, şi pentru cine, ăia… viitorul ţării, se duce dracului şi ţara asta cu tinerii ăştia şi gata, am rezolvat problema.