Poeme desculţe

Povestea palidă şi catifelată, în care tu încapi întreg, iar eu numai pe jumătate, mă înduioşează ca un copil în genunchi. Lumina ţâşneşte de sub genunchii lui şi povestea începe să alerge iar, împiedicat, răsucit şi vânăt, mai alunecând, mai scăpărând pieziş…Tu crezi că ne-am putea târî aşa încă multă vreme, ghemuindu-ne la răstimpuri în bălţile surâzătoare de sare şi sudoare, din care genunchii noştri sunt făcuţi. Eu vreau să dansez, în picioare, aerul zilei să mă miroasă despletit şi, pe genunchii subţiri, de sfoară, un bărbat împăcat cu el însuşi să mă mângâie cu diamante.

Drumul din care sunt făcută e un abur. Siluete mărunte se duc şi se întorc liber. Drumul nu se poticneşte niciodată. Toţi simt nevoia să se descalţe şi să-şi potrivească tălpile în răsuflarea caldă şi uşoară care iese din mine. Tălpile lor mi se lipesc de umeri şi de coaste, de buze şi de sunetele moi de sub limbă. Câteodată tresar. Ca de-o ascuţime sau de-un păianjen scurt. Ei nu ştiu că eu atunci le vorbesc şi calcă mai apăsat, cu nervii descleiaţi, nerăbdători. Am învăţat că e mai bine să şoptesc. Şi, între şoapte, să mă înşir sub paşii lor obosiţi, cu soarta crăpată prăfos în carne. Aşa, ei pot merge încrezători, iar eu îi pot urmări până departe, şi cu ochii de sub minte, şi cu ochii din talpă, ochi ciudoşi, de ţărână.