Top zece sculpturi (II)

BUDDHA, cap sculptat în şist, Gandarah-India, nedatat
Pe un teritoriu dintre India, China, Pakistan şi Afganistan, a înflorit între secolele I şi X, o enigmatică civilizaţie. Arta profesată de creatorii din acest teritoriu, numit odinioară Tartaria chineză, Turkestanul chinez, Sin-Kiang sau Serindia, este cunoscută sub sintagma de “greco-budistă”.
Serindia, nume cu care este cel mai adesea desemnat acest teritoriu, era pe atunci punctul nodal în comerţul dintre Orient şi Occident, peste el trecând obligatoriu celebrul Drum al Mătăsii. Odată cu schimburile economice avea loc însă şi un comerţ spiritual şi artistic. Serindia a însemnat însă şi spaţiul prin care budismul, izgonit din India la o mie de ani după moartea creatorului său, înţeleptul Buddha/Sakiamuni (566-486 î.Hr.), a pătruns în China prin cărările întortocheate, înguste şi abrupte ale Munţilor Celeşti/Tianshan, devenind credinţa dominantă.
Interesul pentru Serindia a început cu descoperirea întâmplătoare a unui manuscris budist scris în indiană, perfect conservat în uscăciunea deşertului, de către locotenentul englez Bower. Interesul stârnit de acest eveniment i-a determinat pe cei mai curajoşi exploratori, de cele mai diferite naţionalităţi, să se îndrepte în această direcţie. Explorările făcute de suedezul Sven Hedin, celebrul colonel rus Prjevalski, francezii Grenard şi Paillot, dar şi transilvăneanul Aurel Stein au scos la iveală aşezări, ruinele unor construcţii, sculpturi, picturi şi puzderie de artefacte care cu toatele arătau că civilizaţia, cultura şi arta Serindiei era budistă. De unde atunci neobişnuita alăturare de artă “greco-budistă”?  
Fără a mă aşeza de-a curmezişul opiniei specialiştilor în artă asiatică, cred că folosirea cratimei, care sugerează echivalenţa dintre componente, între fondul budist şi vaga aparenţă greacă, e cel puţin ciudată. E adevărat că pe ici, pe colo, sunt decelabile, în arhitectură şi sculptură, vagi asemănări cu arta greacă, însă asemănări stilistice decorative – numite de „specialişti “grecas” – apar şi la Mitla, în Mexic. Este însă evident că e vorba despre o coincidenţă, între Grecia antică şi Mexicul precolumbian neexistând niciun fel de legătură.
Arealul “greco-budist” cuprinde pe lângă Serindia, Bactriana, Sogdinia, Badakashan şi Gandarah din India, dar şi regiunile Peshawar din Pakistan şi Kabul din Afganistan. Ca în alte multe cazuri din istoria artei nu pot fi determinate cu exactitate graniţele în spaţiu şi timp ale fenomenului şi nici căile prin care s-au transmis influenţele artistice greceşti la o atât de mare depărtare. O explicaţie, după mine cam simplistă, ar fi expediţia în Asia a lui Alexandru cel Mare care a ajuns la hotarăul ţării lui “Por împărat“, adică India. Etnografii au descoperit de curând în partea de nord-est a Indiei o ciudată comunitate ale cărei obiceiuri, îmbrăcăminte şi fizionomie ar putea susţine această ipoteză. Albeaţa pielii, vorba şi obiceiul de a mânca la masă, lucru neobişnuit în India, unde se mănâncă pe jos, dar şi altele, i-au făcut pe cercetători să creadă că ar putea fi vorba despre o comunitate antică grecească rătăcită pe aceste meleaguri probabil în perioada expediţiei lui Alexandru cel Mare. Istoricul francez A. Foucher, în schimb, acreditează ideea unei “solidarităţi care s-a stabilit între şcoala de la Gandarah (leagănul artei greco-budiste, n.n.) şi şcolile (artistice, n.n.) contemporane din Antiohia, Palmyra, Susa şi Seleucia” prin filiera comerţului pe care romanii din Orient îl făceau cu India şi China. Perioada de maximă înflorire a artei “greco-budiste” ar fi fost în primele trei secole, după care a intrat într-un declin lent supravieţuind în Kaşmir până prin secolul al VIII-lea şi pierind definitiv în Serindia în secolul al X-lea, odată cu suspendarea Drumului Mătăsii.
Capul lui Buddha de la Gandarah este emblematic pentru arta din perioada de început. Sculptorul este desăvârşit, capacitatea artistului de a surprinde interioritatea lui Buddha e mare şi în toate cele autorul dovedeşte profunzime, măiestrie, subtilitate, rafinament şi har artistic. Capul de la Gandarah nu iese din tipologia indiană a lui Buddha: obraz alungit, nas uşor acvilin, buzele arcuite, urechi alungite şi părul adunat într-un coc în creştetul capului. Ochii sunt pe jumătate închişi, semn că înţeleptul s-a cufundat în meditaţie, în interiorul său în desăvârşit echilibru, linişte şi împăcare. Ovalul pur al obrazului, vârsta atemporală şi neclintirea amintesc oarecum de aerul absent al statuilor greceşti. Sau de Muzele adormite ale lui Bâncuşi, care era un admirator al sculpturii asiatice, indiene şi khmere. Pe seama căror caracteristici artistice este încadrat acest cap al lui Buddha în arta “greco-budistă”? Pe linia dreaptă care uneşte nasul cu fruntea, specific artei greceşti, zic specialiştii. Chiar aşa şi doar atât? Toate statuile indiene ale lui Buddha au acelaşi mod de rezolvare şi doar în cele chinezeşti apare uneori sub forma acelui personaj rubicond, cârn şi jovial. Şi în statuara budistă japoneză, nasul este unit cu frunta prin acelaşi continuu plan drept. Al doilea element invocat de susţinătorii artei “greco-budiste” este coafura lui Buddha sau, mai exact, modul ei de tratare în şuviţe ondulate care aduce vag cu pieptănăturile vălurite ale statuilor feminine greceşti. Cele două argumente de ordin pur formal sunt insuficiente şi nesemnificative. Oricine priveşte chipul lui Buddha de la Gandarah, fie acela şi un necunoscător al iconografiei sale, va defini sculptura drept indiană sau asiatică.
Dincolo de clasificări şi opinii, minunata sculptură a lui Buddha, aflată azi în Muzeul Guimet de la Paris (există un Muzeu Guimet şi la Lyon), uimeşte şi încântă prin seninătatea şi frumuseţea sa. Arta îşi atinge scopul prin ceea ce este ea în sine, prin ce transcende dincolo de legi şi aparenţe, prin ceea ce este indefinibil prin cuvinte, prin ceea ce este universal valabil.