În pânza de cort

Gândul de atunci n-ar fi ajuns să-i facă şi somnul dacă Orica nu ar visa de atâtea ori capătul lumii, totdeauna cu marea prezentă. Şi cu Argo, aşa cum o priveşte de acolo.    
E miercuri şi are o zi grea, câteva ore dimineaţa şi două după-amiaza. Dar somnul o mai însoţeşte în staţie. Se desface de vânt, face o mişcare spre uşa autobuzului, cineva o împinge din spate, Ce ai, doamnă? Doamna nu răspunde. La staţia următoare urcă doi adolescenţi, el între sânii fetei în uniformă de colegiu, Nu vă mai simţiţi, spune o bătrânică, La spital, mamaie! Şi râsul lor e adevărat, Puţoiule! Ai albit degeaba, mămăiţă, stai acasă dacă eşti moartă. Autobuzul scârţâie, burduful se clatină la răscruce, lasă statuia lui Mihai Viteazul pe stânga, femeia dă să coboare, Curcă plouată! Vagabonzilor! Ho, auzi la ea, babeta, o caută moartea acasă şi ea, pe drumuri. Ea stă ca năucă. Maşina pleacă mai departe, Asta a venit din ploaie, zice fata şi, în fine, băiatul îi strecură limba între dinţi. Toţi îşi feresc privirile. Fiecare se duce să moară undeva, au dreptate.  
Dimineaţa era încă la răscrucea cu Petromul şi în catedrala desfăcută de vreo trei ori în dreptul semaforului, apoi refăcută, visul nu mai este. Catedrala trece pe partea ei când Orica ajunge la Galerii. Abia se mai vede prin arteziana din faţa Casei Sindicatelor. Cam mare pălăria de ciment pe clădirea asta. Şi Orica o luă printre blocuri, câinele şi cerşetorul cu femeia lui erau la locul cunoscut. Pe chipuri, o singură privire, de noapte. Doar băieţii care tăiau genţile mai dormeau în vitrine, mai mulţi în ultimul timp.  
Când ajunse pe Trei Ierarhi Adoamnei venea din partea cealaltă, dinspre plopiţele scoase cu rădăcină cu tot de câteva zile, dar cu puful încă în vânt. Au intrat amândouă pe poarta mare, A fost ieri în şcoală domnu’ Vasile, a întrebat de tine. Cum se simte, tocmai la el mă gândeam. Respira greu, zice că nevasta e a doua soacră, Păi cum să fie!?
Portarul le-a deschis uşa, cea laterală, a elevilor, dar, de cum au intrat în hol, Adoamnei îşi plecă uşor capul, mirosi mâneca de la sacou, Ce…e? De la ţigări, râse Orica. De la bărbaţi, rânji Adoamnei, tot nu prea sunt pe aici. Coroanele cu flori stăteau în jurul statuii, acum pălite. Pânza neagră, care acoperise un timp şi pereţii interiori şi exteriorul, nu dispăruse, însă. De ce o mai ţin? Spun că au închiriat holul. Pentru filmări, Daa!? Adoamnei o luă spre fumoar. În cancelarie Savi îi comunică Oricăi, disperată, după ea şi alţii, să treacă pe la secretariat.  
De pe scaunul de la fereastră secretara-şefă, cu ochi şi fără ochi la trecerea de pe hol, tocmai se ridicase. Orica o salută prin uşa întredeschisă, dar funcţionara trebuie că nu prea avea timp de răspuns.  
Şi ziua era lungă.
Hârtiile păstrau între ele un aer vechi, de mucegai! M-aţi chemat? Doamna Şerbu cică. Aşteptaţi, nu-mi văd capul de treburi. Muncim, adaugă. Orica se retrage pe hol. Cu o zi înainte filmaseră şi în secretariat. De la o televiziune locală. Sst, ne aude. Pânza neagră face să se vadă şi gândul omului, Ce tot spui, Orică. Şi Rada Bobe se holba încă, din stuful ei de rochie. Ceasul mare de perete fusese scos, iar profesorii se uitau la locul rămas. Oglinda ovală îl acoperise, totuşi, destul de bine. Se dă la ştirile de seară, anunţă din uşă Rada Bobe.