Vestea proastă

Au trecut în trap cu căruţele unul pe lângă altul. Ştoi a oprit şi i-a strigat lui Pencea să oprească. Pencea a oprit şi el, a dat înapoi şi, alături, Ştoi i-a spus: “am să-ţi dau o veste proastă.” “Măi, mai lasă-mă cu astea, că sunt sătul”, a răspuns Pencea. “O veste proastă pentru amândoi, să ştii.” “Zău?” “Zău!” “Păi zi-o!” “Nu acum. Ne întâlnim la bar.” Au dat bice şi au plecat.
La lăsarea serii Ştoi era deja în bar. Tocmai băuse o bere când a intrat Pencea. Şi-au dat mâna, s-au privit mângâios ca buni prieteni ce erau şi Ştoi a scos de sub masă patru sticle. A desfăcut una şi i-a întins-o lui Pencea. Pencea a băut jumătate şi şi-a aprins o ţigară.
Ştoi a zis că a cam rămas de căruţă că vine primăvara şi el nici n-a cărat bălegarul. Asta aşa, ca să mai amâne vestea proastă. Pencea s-a oferit să-l ajute şi el cu căruţa să termine mai repede. Lungea şi el discuţia să n-audă dintr-odată vestea aia proastă a lui Ştoi.
În bar intră Codăuş cu acordeonul. Cântă din uşă o sârbă şi toate capetele se întorc spre el. Ştoi se îmbujorează şi mai comandă vreo şase sticle. Una i-o întinde lui Codăuş, care o bău pe nerăsuflate şi-şi frecă acordeonul, ştiind clar că menirea lui este să cânte.
– Ia zi-i, nea Ştoi, ce să cânt?
– Bă, comandă Pencea. Întreabă-1 pe el. Pencea se uită lung la ei, se învioră şi zise:
– Dacă prietenul meu Ştoi îmi oferă acest drept, atunci zi-i „Căpitane de judeţ”.
Şi Pencea şi Ştoi râseră, iar Codăuş îşi vărsă vocea şi sunetele acordeonului în tot barul.
Pencea şi Ştoi ciocneau sticlă după sticlă şi, uneori, se prindeau de gât.
– Băi, Penceo, tu eşti om, bă!
– Sunt?
– Eşti. Al dracu’ să fiu!
– Păi ce, tu nu eşti? Om ca tine mai rar!
– Îţi mulţumesc. Da’ cu tine nu mi-e ruşine. Noi doi suntem ca fraţii. Ca fraaaţii…
Apoi, ceva mai târziu, Pencea şi Ştoi avură poftă de o sârbă. Scoaseră amândoi câte o hârtie de o sută de mii şi le întinseră lui Codăuş. Codăuş le luă repede şi arse o sârbă. Pencea şi Ştoi săltau voiniceşte şi băteau mărunt cu tălpile cimentul din bar. Ceilalţi îi priveau şi-i admirau.
Pe la miezul nopţii cei doi se luară de gât şi se opriră în uşă. Se ţineau unul de altul şi cântau răguşit pe rând. În uşă, Pencea se opri şi-i zise lui Ştoi: „Bă, care e vestea proastă?” Ştoi zise: „Nu ştiu. Am uitat.” „Aminteşte-ţi!” îi porunci Pencea. „Aha!” zise Ştoi. „Aha!” repetă Pencea. „Bă, Penciule, vestea proastă e că…” „E că ce?” întrebă Pencea. „E că nevastă-ta ne înşeală!” „Pe-amândoi?” „Pe-amândoi, vai de capul nostru!” „Cu cine, bă?” „Cu Lisandru Dogăreci.” „Zău?” „Zău!” Şi Pencea începu să râdă. Râs lung şi plin, ca o cascadă. Ştoi se strâmbă nelămurit: „Cum să râzi la o asemenea veste?” „Bă, eşti nebun? N-auzi că ne înşeală?” „Aud, bă, da’ ce vrei? Lisandru e tânăr, noi am îmbătrânit. Ehe! Fila mea e femeie ca lumea, se orientează, nu încremeneşte ca noi.” Ştoi îl lasă singur şi ceva mai departe, îi strigă: „Boule! Eşti un bou!”