Pledoarie pentru literatură ca viaţă

“Cunoaşterea literaturii, scrie Tzvetan Todorov în Literatura în pericol, (trad. de Luigi Bambulea, Ed. Art, Bucureşti, 2011), nu e un scop în sine, ci una dintre căile regale care conduc la împlinirea fiecăruia dintre noi”. Cartea se vrea un protest faţă de felul cum este predată literatura în învăţământul liceal şi universitar francez, ba chiar şi faţă de  unele modalităţi în care este actualmente scrisă. Mutaţia care s-a produs în anii ’60-’70 ai secolului XX prin apariţia structuralismului a reuşit să înlocuiască studiul sensului operelor literare în raportul lor cu realitatea, cu mijloacele abstracte de analiză a elementelor operelor în ele însele. S-a produs astfel o substituire a scopurilor cu mijloacele: “Citind poeme şi romane  nu ajungem să reflectăm asupra condiţiei umane, asupra individului şi a  societăţii, a iubirii şi a urii, a fericirii şi a disperării, ci asupra noţiunilor critice, tradiţionale sau moderne. La şcoală nu suntem învăţaţi despre ce vorbesc operele, ci despre ce vorbesc criticii”. Rezultatul este scăderea interesului elevilor pentru literatură, dar şi reducerea ei la o întreprindere formalistă, nihilistă sau solipsistă.  
O incursiune în istoria esteticii, începând de la fondarea ei în secolul al XVIII-lea, îi demonstrează lui Todorov faptul că în paralel cu secularizarea lumii, opera de arta îşi câştigă autonomia, fiind percepută mai ales prin coerenţa elementelor sale, dar nu pierde niciodată contactul cu realitatea. Acest echilibru subtil între perfecţiunea operei literare şi reprezentarea lumii începe să se rupă în secolul XX, între promotori situându-se mişcările de avangardă. Procesul se accentuează ajungându-se acum, la începutul secolului XXI, în situaţia descrisă a unui dezinteres masiv faţă de literatură.  
Soluţia propusă de Tzvetan Todorov, care a trecut el însuşi prin structuralism, semiotică şi i-a tradus în franceză pe formaliştii ruşi¹, este revenirea la bucuria pură şi simplă (comparativ cu ultrasofisticatele tehnici de analiză) a lecturii. Ultimele două capitole, Ce poate literatura? şi O comunicare inepuizabilă, alternează paginile confesive despre rolul pe care l-a jucat şi îl joacă literatura în viaţa sa cu pledoaria obiectivă în favoarea literaturii înţeleasă ca: “metodă de îngrijire a sufletului”. Distincţia dintre adevăr-corepondenţă a enunţurilor cu realitatea (adevărul din ştiinţe) şi adevăr-dezvăluire, care caută să scoată la lumină natura unei fiinţe, a unei situaţii etc., ar permite să se stabilească locul şi rolul literaturii în ansamblul discursurilor asupra lumii. Ceea ce ne oferă ea “nu este o nouă cunoaştere, ci o nouă capacitate de a comunica cu fiinţe diferite de noi. […] Orizontul ultim al acestei experienţe nu este adevărul, ci iubirea, forma supremă a relaţiilor umane”. “Comunicarea inepuizabilă” şi comuniunea care se realizează între cititori şi autori de pretutindeni şi din toate timpurile constituie împlinirea idealului umanist al universalităţii. Fără a exclude diversele metode de analiză a operelor², trebuie regăsit sensul lor de revelator al condiţiei umane.  
Provocarea lansată de Todorov (Literatura în pericol, aflăm din Postfaţa traducătorului, a generat dezbateri aprinse în presa culturală franceză) este cu atât mai incitantă cu cât vede pericolul ce ameninţă literatura nu în exterior, în concurenţa televiziunii, a internetului etc., ci în interior, în modul în care este înţeleasă, practicată şi predată de profesioniştii ei. Nu ştiu în ce măsură situaţia din Franţa se regăseşte şi la noi, dar ar fi păcat ca într-o lume, cea actuală, în care formele distrug pretutindeni conţinuturile şi literatura să se supună aceluiaşi proces.

¹ În Bulgaria comunistă, alegerea sa de a studia tehnicile literare pentru realizarea tezei de licenţă  s-a dovedit salvatoare. Dacă acolo aceasta era o soluţie de avarie, în Occident – va constata ulterior Todorov – era, în mod paradoxal, normalitatea.  
² “Toate metodele sunt bune, spune Todorov, atâta vreme cât rămân mijloace, în loc să devină scopuri.”