«ÎN ROMÂNIA, SECOLUL XXI  
VA FI PSIHANALITIC SAU NU VA FI DELOC!»

În situaţii limită este greu să rămâi în interiorul sistemului şi în acelaşi timp să-l  critici radical  
Leonid Dragomir: Domnule profesor, aţi fost unul dintre elevii lui Constantin Noica. Cum vă explicaţi, dacă se poate chiar din punct de vedere psihanalitic, „conul de umbră”  în care a intrat opera filosofului după 1989? Pe de altă parte, cum comentaţi acuzele destul de dese din presa postdecembristă legate de presupusa colaborare a sa cu regimul comunist?
Vasile Dem. Zamfirescu: În ceea ce priveşte primul aspect al întrebării, nu cred că este nevoie de o analiză de tip psihanalitic pentru că lucrurile sunt mai la suprafaţă. Opera lui Noica n-a fost în prim-plan nici înainte de ‘89. Atunci, pe primul plan a fost personalitatea lui, activitatea, şcoala sa, relaţiile cu oamenii mai tineri din domeniu. Ştiu aceasta din experienţa legăturii apropiate cu el. Prin urmare, nu s-a produs o schimbare, ci o totală, sau aproape totală, să zicem eclipsare a operei odată cu personalitatea care a intrat ea însăşi într-un „con de umbră“ prin dispariţia fizică a lui Constantin Noica.    
L. D.: N-ar fi fost totuşi normal ca moartea filosofului să provoace o mai mare receptare a operei sale? Sau n-ar fi fost benefic?
V. D. Z.: Adică tu zici că, odată personalitatea dispărută, opera trebuia să treacă în sfârşit în prim-plan. Poate că intervalul de timp este prea scurt pentru a se fi produs schimbarea de accent. Oricum, perioada de 22 ani din ‘90 încoace este una destul de agitată, neaşezată nici măcar din punct de vedere cultural, şi atunci ceea ce este normal nu se întâmplă tocmai datorită mişcărilor foarte vii şi foarte rapide.