Glorioşii ani ai ratării (XLVI)

CENACLUL LIVIU REBREANU  ŞI SECURITATEA,  III
DOSAR DE URMĂRIRE INFORMATIVĂ   
Nr. 1594 din 4-X-1971
Privind pe ALBAŞTRI  – Sinteză

„Privind dosarul de urmărire informativă “Albaştri”. În cursul lunii septembrie 1971 s-au obţinut informaţii de la reţea, din care rezultă că tineri din oraşul Piteşti, constituiţi deja într-un grup autointitulat “Albaştri”, elevi,  studenţi şi fără ocupaţie, cu înclinaţii literar-artistice, se întâlneau cu diferite ocazii, de cele mai multe ori sub forma unor “ceaiuri” şi citeau sau recitau proză şi versuri proprii sau din creaţia unor scriitori consacraţi, comentau tendenţios diferite lucrări literare, audiau în colectiv şi colportau ştirile transmise de postul de radio “Europa Liberă‘’, elogiau modul de viaţă din ţările occidentale, comentau duşmănos măsurile privind situaţia moral-politică a tineretului din patria noastră, discutau uneori calomniator la adresa conducerii de partid şi de stat din R.S.R.”   
Pe Ion Toma Ionescu l-am cunoscut prin 1975 ori ‘76… Greu de precizat şi  anul în care poetul Ion Cincă mi-a vorbit despre el şi drama „Albaştrilor”, despre care, de curând, I. T. Ionescu a făcut o primă reconstituire într-o carte-document. Ştiu doar că  Ion Cincă  m-a chemat la el acasă să-mi spună „ceva important”. Am mers la Profesor, care m-a îmbiat cu o ceaşcă de cafea. Dânsul a fumat mai multe ţigări, mohorât, uitând de cafeaua lui, după care mi-a spus, citez din memorie: „Aurele, sunt foarte mâhnit, trebuie să-ţi spun ceva important şi foarte delicat. Dar cel mai greu îmi va fi să-ţi spun ce atitudine să adopţi faţă de situaţia în care vei fi pus, după cele ce am a-ţi spune. Te-am văzut stând de vorbă, de câteva ori, cu Toma Ionescu… Află că el şi alţi tineri au trecut prin întâmplări cu urmări nefericite pentru mulţi dintre ei.” După alte multe minute de tăcere, Profesorul mi-a povestit despre ceea ce avea să se constituie în „Dosarul de Urmărire Informativă „Albaştrii”: tineri arestaţi, torturaţi psihic, judecaţi public! Eram înmărmurit! Altă pauză, alte ţigări fumate de profesor, cu obidă, aceeaşi mină mohorâtă pe faţa lui. După care îmi spune: „Cum vezi, Aurele, politrucii se tem de oamenii de cultură. Eu am trăit ani grei; ca şi tine, provin dintr-o familie care a simţit din plin teroarea istoriei. Tu eşti tânăr, abia trecut de 20 de ani. Tomiţă sunt sigur că este încă urmărit. Eşti pe cale să te împrieteneşti cu el, vremurile devin periculoase, pe zi ce trece. Eu am o mare responsabilitate faţă de tine – te-am luat să te formez pentru literatură şi viaţă. A-ţi spune să rupi prietenia cu Tomiţă, pentru a te proteja, mă descalifică în ochii tăi; adesea ţi-am spus că trebuie să fii curajos în viaţă, să fii de partea adevărului. Acum, că am spus ce îmi era greu să-ţi spun, după cum te cunosc, cred că ştiu şi ce vei face – vei rămâne prieten cu Tomiţă! Singurul lucru care vă rămâne de făcut este să aveţi grijă cu cine vorbiţi, să fiţi cu luare aminte la cei din anturaj.“ Am înţeles ce voia să-mi spună Profesorul, precum şi de ce îi era aşa de greu să-şi găsească cele mai potrivite cuvinte. Am plecat mâhnit, dar cu o bucurie secretă, am bătut străzile, fără ţintă, mi-am adus aminte de cele pe care Bunica mea scumpă mi le spusese despre anii terorii comuniste, mi-am amintit şi de disperarea, greu mascată, pe care o avea Tatăl meu, când mă mai „iscodea” despre relaţiile mele cu lumea literară… Ceva de dincolo de mine, poate inconştienţa tinereţii, ori cutezanţa ei, mă făcea să ignor pericolul la care mă expuneam, dimpreună cu familia…